Caiet literar, nr. 19 / 2010
Caiet literar |
|
|
Toamna se arată sinceră şi blândă, Peste şesuri cerne frunza ei plăpândă; Vântul lin adie cu un murmur viu, Soarele mângâie cerul stacojiu. Stau tăcut în iarbă şi ascult izvorul, De copilăria dulce mă subjugă dorul; Izvor se prăvale cu lacrimi plângând, De neprihănire mă subjug-un gând. Se arată-n codri umbre mari şi reci – Pe cărarea vieţi-mi nu vreau să mai treci; Căci se grămădiră pe-a sufletului coarde – Stranii deznădejdii, năvăliri de hoarde. Toamna se arată sinceră şi blândă, Cerne peste suflet vajnică osândă. Prof. Pogan Mihai
Memorate mitico-magice ce au caracter autobiografic Duhurile necurate, care ies în calea omului noaptea, pot lua diferite forme şi înfăţişări, fiinţe care cântă şi joacă, animale sau obiecte. Părerea generală este că trebuie evitat contactul cu aceste duhuri nocturne percepute în contextul unor evidente contaminări între: iele, strigoi, vrăjitoare adunate la sabat, vâlve malefice. Nu este indicat să se poarte o discuţie cu acestea, ci trebuie făcut semnul crucii şi rostite formule apotropaice. Duhurile pot „abura” persoanele cărora vor să le facă rău, le „poartă” toată noaptea de-a lungul hotarelor, chiar omorându-le. Memoria localnicilor din Ţinutul Zărandului a conservat câteva întâmplări în care întâlnirea cu duhuri necurate a provocat spaimă celor ce au călcat „în urmă rea”. Din relatările unor informatori am aflat că există undeva „dinjos di Valea Mare” un loc rău în care se aud spre miezul nopţii zgomote ciudate. Tot spre miezul nopţii, un bărbat care se întorcea de la slujbă „a auzit ceva, o muzică, tăt mai tare; o vinit cătă casă da’ cu o groază d’aceea că nimic n-o vorbit cu mine până dimineaţă”. Alteori, duhurile iau forma unor animale. În Chereluş, un bărbat străbătea câmpul însoţit de câinele său. La un moment dat, de la umbra lunii el a observat ceva în faţa lui: „Tata o fost un om mare şi curajos, da’ n-o ştiut în veci ce-o fost, câne, om, drac…”. Arătarea scotea nişte sunete ciudate şi nu a dispărut până ce omul nu a rostit cuvântul „Dumnezeu”. Relatarea unui informator din Valea Mare se referă la o experienţă trăită în tinereţe El se întorcea cu tatăl său de la o moară unde lucra. Era în preajma Crăciunului, în Ajun. I-a prins noaptea pe drum şi pe la jumătatea satului ajung la o casă sărăcăcioasă. Sus la acoperiş „păre că s-aude ceva, un glas ca de liliacu’. Tatăl îi dezvăluie faptul că acolo este ceva mister”. Oricum, glasul „nu semăna nici ca vaca, nici ca porcu, nici ca bibolul”. Familia care trăia acolo, în acea casă, nu a reuşit să descopere misterul nici până astăzi. Întâlnirea cu duhurile în miez de noapte nu este tocmai plăcută. Despre o asemenea „întâlnire” ne-a relatat şi Martin Floare din Zimbru. Ea se întorcea de la naşa ei care era spitalizată şi a prins-o întunericul pe drum. „Se vedea de lună, era către unsprezece noaptea. Pe lângă moară, pe la pepinieră, îi apare în faţă un câine alb cum îi neaua”. Ea a crezut că sunt oameni la vânătoare şi acest câine era probabil al lor, dar s-a înşelat, deoarece câinele a însoţit-o la drum mereu. La un pod, el s-a oprit în faţa femeii şi a privit-o drept în ochi. Femeia şi-a făcut cruce, moment în care câinele s-a retras şi a lăsat-o să treacă mai departe. A ajuns până la moară şi „dinjos di moară era un pod”. Morăriţa a ieşit din casă şi a văzut câinele de care s-a speriat, „mare cât îi drumu”. L-a strigat pe soţul său, morarul, rostind numele lui „Dumnezeu”, moment în care câinele a luat-o la fugă, „ … dar pă pod să auzi un zgomot ca şi cum ar fi fost cu potcoave. Acolo era hotarul”. Informatoarea este convinsă că a fost un duh rău deoarece întâmplarea s-a petrecut pe lângă poduri, aproape de hotar. Duhuri necurate se întâlnesc şi pe lângă păduri. Acolo „să auzeau higege vuind pă un părău. Cântau ceva duhuri, lucruri necurate”. Aceste duhuri pot lua şi formă de alte animale: „şî tata poveste când o vinit din armată, într-o noapte că o ieşit un cal înaintea lui. Iel l-o chemat că o gândit că-l prinde. Da’ nici acela nu o fost cal curat….” O altă informatoare declară că nu crede în spirite: „Îs tăt felu’ di lucruri şî di spirite, da’ nu-i bine să crezi în iele. Io nu cred în spirite di astea. Nu zâc că nu iest. Mai demult zâce c-or jucat banii pă dialuri ş-or umblat dracii pân’ steni. Amu’ nu mai umblă prin steni că-s bagaţi în oamini” Concluzia informatorilor din Zimbru este că apar câini cu ochii roşii în drum, pe la răscruci: „Duhurile umblă pă la hotare, iau diferite forme, le poţi întâlni”. Un bărbat în toată firea trecea pe lângă o vale pe la doisprezece noaptea şi a auzit un zgomot în apă: „leoap, leoap!” Când s-a uitat în vale, „i s-a năzărit un pruncuţ în apă scăldându-se”. Când a ajuns acasă s-a îmbolnăvit şi nu şi-a revenit până când o femeie i-a făcut un descântec, „până ce nu o trudit muierea ceia cu iel”. Poveştile vânătoreşti relatate de Zimbran Ioan sunt construite pe baza străvechilor rituri de iniţiere, aşa cum s-au conturat ele în cultul vânătoresc În aceste rituri, tânărul protagonist era izolat de colectivitate, dar şi de spaţiul colectivităţii şi dus în pădure, într-un spaţiu secret, anume amenajat, inaccesibil celor care nu erau supuşi ritualului; el face, deci, mai întâi un drum iniţiatic, o călătorie spre un alt spaţiu decât cel al existenţei preiniţiatice. În acest spaţiu, el era supus unor reguli precise îndeosebi unor restricţii şi probe de dificultate fizică, morală şi chiar intelectuală am putea zice (pricepere); respectarea acestor reguli şi trecerea acestor probe având semnificaţia unor transformări esenţiale ale statutului său individual şi social (moartea ritualică – iniţiatică – şi renaşterea). Arnold Van Gennep, vorbind despre riturile practicate de triburile din Congo, pune accentul pe faptul că „novicele este despărţit de mediul său anterior faţă de care este considerat mort (prin recluziunea în pădure, intoxicare cu vin de palmier, deci anestezie, etc.) fiind agregat la noul mediu. Urmează apoi perioada de prag prin mutilări corporale, vopsirea părului, consumarea unei hrane speciale. Fiind consideraţi „morţi”, novicii nu trebuie să iasă din recluziune şi să se arate oamenilor. Din această trecere prin lumea sacrului, iniţiatul rămâne cu o calitate specială magico- religioasă”. Zimbran Ioan ne prezintă, într-o relatare autobiografică, întâlnirea cu un lup în timpul unei partide de vânătoare. Animalul pe care l-a împuşcat (avea 78 kg) era vâlva lupilor. Mama acestui om-lup a venit să-l caute pe vânător, spunând că i-a împuşcat copilul. Nu a durat o săptămână şi familia Zimbran a făcut cunoştinţă cu răzbunarea vâlvei: le-a fost ucisă o junincă – „O cunoscut-o …. Şi numai’ pă a nostră o omorât-o”. Toate aceste relatări personale sunt expresia vie a unor experienţe de viaţă trăite în cadrul colectivităţii satului. Bibliografie
- 1. Angelescu, Silviu, Mitul şi literatura, Editura Univers, Bucureşti, 1999.
- 2. Bârlea, Ovidiu, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976
- 3. Cuceu, Ion, Fenomenul povestitului, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,
- 4. Van Gennep, Arnold, Formarea legendelor, Editura Polirom, Iaşi, 1997
- 5. Van Gennep, Arnold, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Şi bunicul mi-a povestit …
Bunicul meu mi-a povestit că el s-a născut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1944. Mama lui, împreună cu cei rămași acasă, au fost nevoiți să se refugieze în satele de sub poala Codrului. Când bunicul avea aproape 10 ani, au venit la putere comuniștii. Aceștia au venit acasă la bunicul, forțându-i pe părinții lui să se înscrie la C.A.P, unde li s-a luat pământul pe care îl aveau, cei doi cai, căruța, plugul şi grapa. De asemenea, li s-a mai luat tot pământul din jurul casei, rămânându-le doar 2.5 ari din 14, cât avea jumătate din gradină. O perioadă de aproximativ 4 ani, bunicul a lucrat la C.A.P, cu căruța. După aceea s-a angajat la I.J.I.L, la tâmplărie. În acea perioadă nu existau mijloace de transport în comun, fiind nevoiți să meargă pe jos; abia după un an a putut să îşi cumpere o bicicletă, pentru că erau puține şi se vindeau doar pe bază de cereri care trebuiau aprobate. După vreo cinci ani au apărut primele mijloace de transport, şi anume, un fel de camion cu o ladă, cu care angajații circulau, cu abonament lunar. Bunicul circula doar iarna cu acest mijloc de transport, iar vara continuând să meargă cu bicicleta. Bunicul a avut o viață destul de grea, pentru că pâinea o primea pe bază de tabel, un sfert de pâine la o persoană. Toate alimentele de bază (zahăr, ulei, făină, orez, etc.) şi îmbrăcămintea se obțineau de asemenea pe bază da tabel. Bunicul îi cunoștea pe vânzători şi mai putea să cumpere în plus, din cele necesare. Bunicul, continuându-și munca, a fost apreciat şi trimis să facă școala profesională. După aceea a urmat şi școala de maiștrii. S-a angajat la Liceul Industrial Sebiș, ca maistru, la profilul prelucrarea lemnului, unde a rămas până la căderea puterii comuniste, când o dată cu aceasta Liceul Industrial Sebiș a fost schimbat în Grup Școlar Industrial Sebiș, cum este şi astăzi şi unde sunt şi eu elevă în clasa a IX-a C.
Eseuri argumentative
Consider că afirmaţia lui Albert Einstein conform căreia: „Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa… Unul – de a crede că nu există miracole. Altul – de a crede că totul este un miracol’’ este una întemeiată, având în vedere faptul că unele persoane sunt nepăsătoare faţă de viaţă, iar altele se bucură de ea ca şi cum ar fi un miracol. Pentru a arăta că acest citat este adevărat, eu mi-am ales următoarele argumente şi o să încep cu un prim exemplu. În fiecare zi vedem la televizor persoane care se sinucid din diverse motive. Acele persoane nu-şi ştiu aprecia existenţa şi nu ştiu să profite de ea, însă sunt şi persoane care-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru existenţa lor. Recent, am văzut un caz despre o persoană care suferise o boală gravă, acea persoană îşi dorea mereu să moară, dar după câţiva ani se vindecase şi de atunci şi-a dat seama că viaţa este un miracol pe care nu trebuie să-l risipim, dorindu-ne mereu să murim. Sunt de părere că fiecare om este răspunzător de felul cum îşi trăieşte viaţa şi profită de existenţa sa. Fiecare persoană îşi alege singură felul în care vrea să-şi trăiască viaţa. Alţii trec prin viaţă ca şi cum nu ar fi fost, iar alţii se bucură de ea şi-şi doresc să nu mai ia sfârşit. Însa şi viaţa se termină, nu este eternă, şi nu ştim niciodată când va veni acel moment. În concluzie, eu cred că fiecare persoană trebuie să se bucure de viaţă şi să-şi preţuiască existenţa pe acest pământ deoarece viaţa este trecătoare şi ireversibilă, şi, aşa cum spune şi Goethe „Existenţa e o datorie, chiar dacă n-ar dura decât o clipă”. Covaci Alexandra – cl. a XII-a D În primele rânduri o să încerc să explic următoarea afirmație: „Sunt doua feluri de a-ţi trăi viaţa …. unul de a crede că nu există miracole. Altul de a crede că totul este un miracol”. Eu cred că această afirmaţie se referă la modul nostru de a ne trăi viaţa, având posibilitatea să alegem una bună sau mai puțin bună. Pentru a-mi susţine afirmaţia, mi-am ales două argumente. Primul argument se referă la importanţa pe care noi o dăm vieții noastre. Deseori trecem prin momente grele şi neplăcute, dar trebuie să continuăm, iar oamenii care cred în miracole au şansa să continue mai uşor. Eu cred în miracole, deoarece pentru mine ziua de mâine reprezintă un miracol pe care nu au şansa să-l înțeleagă toți oamenii. Al doilea argument se referă la posibilitatea noastră de a ne îmbunătăţi modul de a trăi şi pentru aceasta avem nevoie de credinţă, pe care noi, adesea, o ascundem în sufletul nostru. Există oameni care nu cred în miracole până nu li se întâmplă unul, dar atunci poate fi prea târziu sau pot avea de suferit. În concluzie, eu cred că fiecare clipă a vieţii, a existenţei noastre, trebuie preţuită deoarece viaţa ne dă multe lovituri pe parcursul ei, iar gândul că totul este un miracol ne face mai puternici. Sztaşac Violeta – cl. a XII-a D Al patrulea mag O veche legendă povesteşte despre cei trei magi, care, îndrumaţi de stea, au călătorit în vremea Naşterii Domnului înspre Betleem. Se zice că ar fi existat şi al patrulea mag, numit Artaban. S-a înţeles cu cei trei să se întâlnească într-un anumit loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem. Şi-a vândut toate bunurile şi a cumpărat trei pietre scumpe, un safir, un rubin şi o perlă, ca să le dăruiască Noului Născut. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. Nu-l cunoştea, dar i s-a făcut milă de el. Ca să îl poată interna într-un spital, a trebuit să vândă safirul. A făcut-o fără ezitare, fiindcă era un om milos. Din cauză că s-a ocupat de omul acela, când s-a dus la locul de întâlnire cu cei trei magi, nu i-a găsit. Plecaseră. A plecat singur spre Betleem. Când a ajuns acolo, cineva i-a spus că magii fuseseră pe acolo, dar plecaseră. Nici pe Prunc nu L-a găsit. I s-a spus că plecase în Egipt împreună cu familia. „Trebuia să nu fi întârziat”, şi-a zis el dezamăgit. „Trebuia să mă închin Noului Rege. Voi pleca să îl văd în Egipt”. Tocmai în acest timp, soldaţii lui Irod, executându-i poruncile, ucideau prunci. O femeie se lupta cu un soldat să-și salveze copilul. „Stai, strigă Artaban, îţi dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască”. Soldatul fu ispitit de piatra scumpă, o luă şi pleacă. Copilul a fost salvat. Artaban pleacă spre Egipt. Îl căută pe Iisus ani de zile. Nimeni nu îi putea da informaţii exacte. Îl purtau dintr-un loc în altul. Abia peste treizeci şi trei de ani ajunse din nou în Ierusalim. Aici auzi că un aşa numit Rege al lui Israel fusese răstignit chiar în ziua aceea. Îşi dădu seama că este Acela pe care îl căuta el. Se hotărî să meargă pe Golgota, să-I prezinte ceea ce îi mai rămăsese, perla. Dar în drumul către Golgota, fu oprit de o scenă crâncenă: o tânără fată nu putea scăpa din mâinile a doi soldaţi romani care o brutalizau. Compătimind-o, le oferi soldaţilor perla ca să o lase în pace. O luară. Spre după-amiază, ajunse în faţa crucii pe care era răstignit Iisus. - Am fost flămând şi Mi-ai dat să mănânc. Am fost însetat şi Mi-ai dat să beau. Am fost străin şi M-ai primit. Am fost gol şi M-ai îmbrăcat. Am fost bolnav şi în închisoare şi M-ai vizitat ! Auzi din gura lui Iisus. – Nu-i adevărat, protestă Artaban. Când Te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Ţi-am dat să bei ? … De treizeci de ani Te caut şi nu Te-am găsit, şi nu Te-am slujit, Doamne ! De pe cruce auzi vocea lui Iisus: - Ştiu. Ştiu totul. Întrucât ai făcut acestea unora din fraţii Mei, Mie mi-ai făcut. Darurile tale au ajuns la Mine ! Artaban a fost fericit. De pe cruce, Mântuitorul i-a repetat cuvintele Judecăţii de Apoi, clasificându-l printre cei mântuiţi, pentru faptele bune pe care le făcuse celor în suferinţă şi în nevoie de ajutor. Şi iată aşa s-a terminat această istorisire. Pantea Oana – cl. a XI-a D Seară fără cântec Era o seară fără cântec, Tu m-ai lăsat, cu nostalgie, Iar clipele erau târzii; Lângă fântâni de infinit. Speranţa îşi pierduse zborul Te mai iubesc încă şi astăzi, Şi am crezut că nu mai vii. La fel de mult cum te-am iubit. Eu aşteptam în timp ce vremea Eu ştiu că-n liniştea de mâine, Alene trapa -şi prelingea; Când noaptea se va risipi, Tu ai furat iubirii somnul , Se va-nălţa din nou speranţa, Când universu-ntreg dormea … Că într-o zi vei reveni… Stan Lavinia – cl. a IX-a D
Confesiunile unui duhovnic Abia am venit preot în Buteni, după anii de peregrinări la școli și cu serviciul, dar puțin mi-a fost dat să trăiesc o viață liniștită. În lume răsuna zgomotul armelor, era neliniște, erau lipsuri, lacrimi, din cauza plecării bărbaților pe front, în lunile august, septembrie, și o parte din octombrie,1941. Fără să mă gândesc, am primit ordin militar de concentrare și am fost prezentat la unitatea militară „Divizia 3 Vânători de munte”, grupul 3, batalionul 5 „ Avram Iancu” din Abrud. Surpriza m-a tulburat și i-a îngrozit și pe ai mei, știind că voi merge pe front cu această unitate. Toți ziceau că nici nu am trăit în deplinătatea ei bucuria întemeierii și reîntoarcerii în sânul familiei, când iată că lăcrimează și se întristează la această veste groaznică. Am trăit aceste stări până la sfârșitul lui octombrie 1941, când comandamentul din Abrud a primit ordin că pot desconcentra o parte din unitate până la noi ordine. Printre aceștia eram și eu, așa că m-am întors acasă spre marea bucurie a tuturor. Dar eu știam că mi s-a spus să fiu pregătit în orice moment și la prima chemare să plec. La începutul lui ianuarie 1942, Divizia 3 Vânători de munte nu putea acționa în Rusia decât cu schiori, pentru că se așezase un strat de zăpadă neobișnuit pentru noi. Babilonia ce a cuprins comandamentele din tară la chemarea ostașilor și a schiorilor a făcut ca pe moment să uite de mine. Am aflat aceasta numai în momentul când grupul schiorilor era adunat pentru plecarea la gară. Dumnezeu m-a ocrotit, pentru că schiorii ajunși și intrați în luptă au fost toți măcelăriți în prima confruntare cu inamicul. La sfârșitul lunii mai,1942, am primit din nou ordin de mobilizare la Batalionul 5 „Avram Iancu” din Abrud. Mi-am dat seama că acum voi pleca pe front. M-am consolat și m-am lăsat în grija și ocrotirea lui Dumnezeu, deși fiecare, când trece prin asemenea moment, trăiește o mare stare de panică. Cum cunoșteam programul, când noi, cei din Abrud, trebuia să ne îmbarcăm în tren, am început pregătirea spirituală a ostașilor – spovedanie, cuminecare și încurajare prin încredere în Dumnezeu. Ziua de 15 august 1942 a fost ziua în care Batalionul 5 din Abrud a trebuit să se îmbarce în vagoane cu toate materialele și armamentul. Plecarea garniturii era la orele 14. În acea zi, sărbătoarea Sfintei Maria Mare, mitropolitul Ardealului, dr. Nicolae Bălan din Sibiu, făcea o vizită canonică în Abrud. La orele zece sosise. Era condus în procesiune spre biserică . Eu m-am prezentat în fața mitropolitului, în haine militare, și am spus că merg spre gară să mă îmbarc în garnitura trenului ce pleacă spre Rusia. Dată fiind această întâlnire a I.P.Sale din Abrud, i-am cerut binecuvântarea pentru ocrotirea Dumnezeiască în misiunea ce o am pe front, în calitate de confesor militar. După ce mi-a dat binecuvântarea, i-am mulțumit și am coborât spre gară, iar procesiunea religioasă a continuat drumul spre biserică. La comanda Grupului 3 „Vânătorii de munte” din Abrud, în corpul căruia am fost atașat și eu, a fost: colonel Mărculescu, comandantul Grupului 3 „Vânători de munte”, un om foarte amabil, dar pe care l-am pierdut înainte de a fi început lupta. A fost lovit de un proiectil în drum spre unitate, pe malul Marii Negre, când încă eram aproape de portul Kerci, la canalul dintre Marea Neagră și Marea Azov, la portul Taman. Pe acel canal se amenajase un postament mobil pe care ne-am îmbarcat în vase germane, numite „bacuri”, pe care am traversat apa până la portul Kuban din Caucaz. În zilele următoare, a venit colonelul Valerian Luca Vasiliu, care în primul război mondial a luptat cu gradul de sublocotenent în compania condusă de căpitanul Leonard Mociulschi. Acest colonel a fost om, camarad și părinte tuturor soldaților și ofițerilor cu care a lucrat. Generalul Mociulschi nu-l uitase de când a lucrat sub comanda sa ca sublocotenent în primul război mondial și îi trimitea din când în când pachete alimentare. Când primea asemenea pachet, dânsul nu considera că îi aparține, ci ordona să fie împărțit la egalitate între toți cei subordonați ordinelor sale. Iar apoi mi se adresa astfel: „Părinte căpitan, până se va face acea împărţire a conţinutului şi fiecare îşi va lua partea sa, noi mergem la plimbare şi apoi ne vom întoarce să luăm dreptul nostru”. Când se deplasa pe linia întâi sau se întâmpla spargerea liniei de front, îmi zicea: „Părinte, mă însoţiţi în această misiune, căci, avându-vă lângă mine şi cu mine, am toată liniştea şi credinţa că totul va merge bine și ocrotirea Dumnezeiască ne va însoţi”. Aceste cazuri au fost numeroase, el fiind profund credincios, cerându-mi şi înaintea unor misiuni să zicem Tatăl nostru şi apoi să plecăm. În ziua de 3 ianuarie am fost chemat la telefon şi mi-a spus că pe 4 pleacă un grup de aici în permisie, şi dacă vreau să plec şi eu, fiind cel mai îndreptăţit. În acelaşi timp însă mi-a spus că rămâne neliniştit şi tulburat, că în 6 ianuarie este Boboteaza şi ar fi vrut să fiu cu ei, dar a doua serie va merge în permisie în ziua de 10. Apoi a propus unui locotenent să schimbe cu mine dacă vrea şi el şi eu. Răspunsul meu a fost: „Rămân pentru seria din 10 ianuarie, schimbând cu locotenent Bogăţeanu”. Cât au trecut grupurile unităţii de la portul Kerci la Taman, traversând canalul Marea Neagră, eu am rămas la Kerci să dirijez îmbarcarea în bacuri. Noaptea, după ce au trecut toate grupurile unităţii, cu ultimul transport, am trecut şi eu. M-a ocrotit Dumnezeu, fiind la 300 de metri de portul Kerci şi de oraş la 500 de metri, pentru că nu a venit nimeni să mă găsească, iar eu m-am adăpostit sub ţărm spre a nu fi văzut. Pe malul Mării Negre, lucrând la postamentul pentru bacuri, am văzut într-o zi pe Giura Dumitru, cu a cărui soţie, Cati, soţia mea era cea mai bună prietenă. Fiica lor Maia, căsătorită cu medicul Neamţu, este un apreciat medic în Cluj. Nu am putut vorbi pentru că eram în tren şi tot acolo am văzut şi pe Trif Ioan Crupea, fostul vecin de pe Deal, a cărui soacră a fost cumătra părinţilor mei. Când am debarcat din bac pe malul portului Taman, m-am simţit înviorat. Am zărit o biserică ortodoxă la douăzeci de metri de ţărm. Biserica era aranjată, împodobită cu obiecte de cult şi cu lucruri măiestrit lucrate de mâinile credincioaselor. Erau locuitori caucazieni pe mal, în jurul bisericii ca şi în biserică. Am intrat în biserică, unde era tăcere, căci nu aveau preot şi doar credincioşii se adunau şi cântau la slujbele divine. Mi-au spus că nu au preot și tineretul nu are voie să meargă la biserică şi să asiste la cântările şi rugăciunile lor. M-am bucurat ascultându-i, pentru că, deşi trăiau vremuri vitrege, focul credinţei lor era puternic. O femeie îmi spune: „Când vedem biserica, vedem pe Dumnezeu şi, când auzim cântările, îl simţim pe Iisus Hristos în mijlocul nostru”. După un scurt popas şi după replierea grupurilor unităţii, încolonaţi, am pornit spre muntele Berkşic, unde unitatea avea să ocupe poziţia de luptă. În drum, am ajuns la o poiană de şes, tăiată de apa numită Valea Abinului. După un alt popas, traversăm această vale spre munte. La circa 100 de metri se află o casă în roşu, cu două încăperi, care figura în harta strategică „Casa roşie”, în care se află un post sanitar cu medicamente şi două căruţe sanitare. După ce am ajuns pe munte, a trebuit să ne retragem într-o noapte de duminică fiindcă se trăgea asupra noastră. Când s-a întunecat, a venit la mine colonelul Valerian Luca Vasiliu, emoţionat şi îngrijorat, spunându-mi: „Părinte, am primit dispoziţia secretă a diviziei noastre care ne-a dispus ca imediat să organizez retragerea unităţilor noastre de pe această poziţie. Am trimis un curier la toate grupurile să o comunice. După ce se face verificarea, vom coborî la „Casa Roşie”, de lângă valea Abinului. Dispoziţia s-a dat în secret. „Executarea se va face în cea mai mare linişte, ca inamicul să nu simtă şi să nu ne atace pe neaşteptate. Eu trebuie să controlez linia unde au fost plasate grupurile de luptă că poate curierii nu au trecut să le comunice. Apoi, repliată toată unitatea, să coborâm la locul fixat. Părinte, vreau să te rog să mă însoţeşti la controlarea liniei întâi. După cum ştii, eu, când te am alături de mine, sunt liniştit şi simt ocrotirea lui Dumnezeu peste noi”. I-am răspuns: „Dumnezeu să fie cu noi şi să pornim la îndeplinirea misiunii”. Am ajuns la locul unde batalionul era adunat şi organizat pe companii, plutoane, grupe, coloane de deplasare. Colonelul îmi spune : „Noi nu ştim unde este Casa Roşie, că nu am venit pe acolo. Dumneavoastră aţi venit pe lângă ea, aşa că vă rog veniţi cu mine în fruntea coloanei şi ne conduceţi”. Coborâm încet muntele în tăcere. La un moment dat eu zic să ne oprim, să examinăm dacă nu cumva am trecut de locul unde e despădurit şi de unde o luăm mai spre stânga, spre podişul neîmpădurit unde era „Casa Roşie”. Realizez că am venit mai jos şi în felul acesta am ocolit „Casa Roşie”. Colonelul dă ordin, coloana se opreşte, iar echipa telefoniştilor cu baionetele scurmă pământul să găsească o linie telefonică spre a cere lămuriri. Rapid se găseşte un fir telefonic, se face legătura şi ni se comunică că ne-am abătut de la traseu. Ni se dau îndrumări pe unde să continuăm drumul şi ni se precizează că am avut noroc c-am greşit drumul, căci, „Casa Roşie” este în mâna inamicului, împreună cu căruţele şi materialul sanitar. Material primit de la prof. Corina Vaşca – Buteni
Era greu, era război … La Sebiş, pe dealul dinspre Paulean, erau hectare de vii. De la 11-12 ani am început să lucrez în vie. Nana, sora mea, care era cu şase ani mai în vârstă decât mine, lucra şi ea la vie. Erau vremuri grele, era rău de bani. La ora 4, când trecea un motor, ne trezea mama. Plecam din Paulean mai mulţi: bărbaţi, femei, copii. Eram nedespărţite: Lena Ţâca, Lena Poşta şi eu, tot Lena eram, a lu’ Bumbu. Ele trebuiau să buie (să coboare) la drum. Ne dădeam întâlnire la pod, pe sub care curgea apa de pe deal şi se ducea până în Criş. Noi eram înţelese: dacă ele treceau înainte, lăsau o crenguţă de nuc la pod. Dar aproape întotdeauna ne aşteptam. Pe cale, mergând, ne întâlneam mulţi. Pe sub păduriţă ne ajungeam unul pe altul. Cât ieşeam din sat, începea cucul să cânte. Cineva ne zicea: „Măi, fete, întrebaţi cucul câţi ani mai sunt până vă măritaţi”. Atunci noi îl întrebăm: „Cucule, cucule, câţi ani ne dai până ne mărităm ?” Uneori cânta de nu se mai oprea, altă dată de două-trei ori. Toţi râdeam. Printre noi se aflau două femei mai în vârstă, nana Brânduşă Dadicioaie şi nana Măriuţă a lu’ Tolciu. Nana Brânduşa spunea: „O, fete, azi ne plouă, că-i cioara pe turnul bisericii”. Nana Brânduşă purta cârpă după cap, numită la Buteni „chischineu” şi unii, fete şi băieţi, îi agăţau crenguţe de prun sau de nuc, ca să îi pună coadă. Ea ne vedea râzând, simţea crenguţele şi zicea moale: „Vai, vai de voi … ”. Nu înjura. Pe vremea aceea nu prea înjurau oamenii, că se temeau de Dumnezeu. Mergeam pe lângă Criş. Dacă burile (ceaţa) se ridicau, ştiam că se face vreme bună. Dacă burile se lăsau pe Criş, era semn că plouă. Apoi mergeam pe calicuţă, care era pe lângă drumul-de-fier. Primăvara purtam ciorapi de lână şi cipici făcuţi cu acul de croşetat. Le puneam talpă din clop de păr. Încălţămintea se uda de rouă. Nişte feciori de la Roşia râdeau de noi: „N-aţi putut sta acasă? Cine vă mai ia şi pe voi la lucru?”. Dar noi mergeam la sigur, că ne ducea baci Ioan Tocoianu, omul de încredere al proprietarilor. El trebuia să le aducă lucrători buni. Ajungând la vie, mergeam la „casa ciosului” (paznicului). De acolo ne luau domnii în lucru. Îndată ce ne vedea, domnul Keremy ne chema : „Haideţi, găluşcuţele mele! … ”. Noi lucram, eram iuţi şi lui îi plăcea de noi. Lucram şi la domnul Haiduc. De Paşti îi văruiam cireşii, piersicii … Ne dădea primă (panglică) tricolor să ne punem în păr şi material pentru cârpă de-ncins. Câteodată ne aducea şi bomboane, că avea „ducean” (prăvălie) în Sebiş. Doamna Kadar ne servea cu prăjiturele. Uneori spunea: „Fetelor, bine că am împlinit ziua, că azi au fost nouă ploioace”. Primăvara, bărbaţii dezgropau via, apoi băteau parii. Noi mergeam în urma lor. Legam rifurile (loazele) de par. Aduceam nuiele de pe lângă Criş, pe care ni le plăteau. Erau oameni care se ocupau anume cu aşa ceva. Nu ştiau bieţii oameni cum să câştige un ban. Era greu, era război … În fiecare dimineaţă roua era groasă și de pe frunze ne udam până la coate. Când soarele se ridica, începeam să ne zvântăm. După Paşti, via începea să crească. Legam cu tei lăstarii, frumos, pe sub frunze. Aşa că la legat de vie mergeam până prin iulie. Tot atunci mergeam şi „la cioncat” . O legam la vârful parului strâns, apoi tăiam loazele drepte. Pe urmă, veneau bărbaţii şi şpriţuiau. Se făceau „leacuri” în cadă, pe măsură, să nu ardă via. Tata – Doamne, iartă-l ! – era cu şpriţuitul. Nu era uşor … Ne mai ducea şi în august să rupem „susuările”, adică nişte loaze care trebuiau înlăturate ca puterea din vie să meargă în struguri şi ei să crească. La începutul lunii octombrie începea „sireciu”. Aşa era numit la Paulean culesul strugurilor. Ţinea mult, chiar şi până în noiembrie. Învăţătorul nostru, Marica Ioan, ne dădea voie să mai şi lipsim de la şcoală, pentru că ştia că avem nevoie de bani. Nana era în fiecare zi prezentă la cules de struguri. Uneori vremea se schimba fără veste. Odată s-a pornit o fulguială. Vâjâia stenoiul şi mama se năcăjea pentru soră-mea: „Vai ! … fata ceea … Da’ ce face de frig?”. Toamna târziu, tata venea de la îngropat de vie şi ne aducea struguri, pe care îi găsea „pe urmă”. Erau şi îngheţaţi, dar erau dulci. Acesta era lucrul nostru de primăvara până toamna. Dar dacă ne gândim la ziua de lucru, programul era următorul: la ora 6 trebuia să începem lucrul. Între 7 şi 7:30 era prânzul. De amiază mâncam între 12 şi 1. La ora 5 luam ujina. La 8 seara, sosea un tren personal de la Arad. De pe deal se vedea venind pe pusta Bocsigului. Atunci bătea toaca pentru încetarea lucrului. Coboram, tot fugind, şi ne spălam pe mâini într-o cadă, apoi porneam spre Paulean. Mama ne aştepta cu mâncare. Dimineaţa, la ora 4, o luam de la început … N-am urât niciodată munca, dimpotrivă … Totuşi, în 1948, când m-am măritat la Buteni, m-am bucurat că am scăpat de lucrul la vie. Am scăpat de una şi am dat de alta … Maxinan Elena, comuna Buteni, 79 de ani
Şcoala, cei mai frumoşi ani ai vieţii Cei mai frumoşi şi cei mai importanţi ani din viaţa unei persoane sunt anii de şcoală de care cei mai în vârstă îşi aduc cu drag aminte. Şi acum îmi aduc cu drag aminte cum a fost prima mea zi de şcoală, în clasa întâi. O aşteptam cu mare nerăbdare şi multă curiozitate să aflu lucruri noi, să învăţ să citesc şi să scriu. Clasele de gimnaziu sunt foarte importante deoarece, mai ales în clasa a VIII-a, aveam examen pentru admiterea la liceu. Trebuia să-ţi alegi profilul la care doreai să te înscrii, să mergi mai departe. Anii de liceu sunt cei mai frumoşi ani de şcoală. Acum îţi faci prieteni poate pentru toată viaţa. De acum se conturează amintiri, de care poate într-o zi, la o discuţie cu prietenii, o să-ți aduci aminte cu zâmbetul pe buze. Anii de liceu se scurg atât de repede încât te fac să crezi că au fost doar o clipă din viaţa ta. Poate ar trebui ca timpul să te tragă de mânecă şi să-ţi spună că a mai trecut un an de şcoală. Poate ar trebui să găseşti o modalitate de a opri timpul, dar cum asta nu se poate, tu trebuie să rămâi sclavul său în continuare, rămânându-ţi doar să-ţi trăieşti viaţa din plin. Cum ne învață şi un proverb românesc; „Ce poţi face azi nu lăsa pe mâine”. Proverbul vrea să spună ca să nu laşi o treabă neterminată pe mâine pentru că mâine poate fi prea târziu sau un mâine nu va mai exista. Eu cred că anii de şcoală trebuie preţuiţi deoarece sunt unici pentru fiecare în parte. Mulţi dintre elevi nu ştiu cum să-şi preţuiască aceşti ani şi mai ales la liceu, pleacă de la ore în mod repetat, se apucă de fumat, devin dependenţi de alcool, etc. Când o să fie mai în vârstă, o să-şi aducă aminte cum şi-au distrus viaţa, dar va fi prea târziu. Şi tot atunci o să-şi dea seama că trebuie să-ţi preţuieşti anii tinereţii, anii de şcoală, cei mai frumoși ani ai vieții. Ajudianu Adriana Roxana – cl. a XI-a D
Românii ardeleni „sub vremi” Am dori să aruncăm o rază de lumină asupra istoriei zbuciumate a românilor ardeleni şi ne stăruie în gând adevărul spuselor cronicarului Miron Costin, atunci când arăta că vremurile erau vitrege, că tot omul umbla „cu capul a mână”, căci omul era „sub vremi” şi nu vremurile sub om, ceea ce se poate spune şi despre românii din Transilvania din preajma anului 1861. În revista „Foaie pentru minte, inimă și literatură” am găsit multe date istorice interesante despre suferințele Transilvaniei. Spre această vatră de românism s-au îndreptat privirile lacome ale tuturor „domnilor” şi numai calmul, cumpătarea şi înţelepciunea ardeleanului au putut domoli pe cei ce doreau să şteargă de pe pământ orice urmă de român. Pe aceste plaiuri strămoşeşti românii au ştiut să-şi păstreze fiinţa naţională, au ştiut să facă faţă furtunilor venite din Sud, prin iataganul turcesc, din Vest, prin baioneta austriacă şi cizma maghiară fudulă, sau din Est, prin năvălitorii muscali. E o adevărată minune că românii ardeleni au supravieţuit atâtor grele încercări. O asemenea rezistenţă se explică prin „spiritul” sau „duhul” său, prin credinţa nestrămutată în vremurile mai bune ce vor veni. O cauză a suferinţelor românilor ardeleni răzbate din exclamaţia îndurerată a lui G. Şincai: „Vai neamului românesc şi iarăşi vai! carele uitându-şi altă-ceva ci numai pentru învăţătură, nedragostea între sine, nepriceperea sa şi vicleşugurile neamurilor străine, care cu frumoase pretensuri înşela pe bieţii români de-i stăpânesc şi în ziua de azi (…). Nu crede, o! române! Pentru că numai punga ta o voiesc, ca să-şi umple pungile lor şi tu să rămâi rob acelora pe care mai marii tăi i-au stăpânit oarecând. Deşteaptă-te, drept aceea, o iubit neam al meu, şi ai minte !”. Cât de bine se potrivesc avertismentele „corifeului” şi pentru zilele noastre, cu străinii care au invadat ţara cu minciuni şi vorbe frumoase, dar cu un scop clar – să-şi umple „punga”, să aibă profituri, să fure tot ce a mai rămas de furat din ţară, inclusiv munţii noştri care, cum se zice, „aur poartă”, ca apoi noi să devenim „robi”, să cerşim la poarta lor. „Nedragostea între sine” e lipsa sentimentului de unitate între români ce şi azi e speculat de „neamurile străine”, de cei care „numai punga ta o voiesc”. Istoria se repetă, nimic nou sub soare. Alte vremuri, aceleaşi metode viclene de cucerire fără război, prin vicleşuguri, a unui neam cu origine nobilă, cum e neamul românesc. Ar trebui să avem „minte”, să fim înţelepţi, atenţi atunci când e în joc destinul unui popor. Nu ne miră faptul că apare cuvântul „minte” şi în cuvântarea lui G. Şincai, cu acea nuanţă iluministă de „luminare” a spiritului uman, aşa cum e sintetizat în expresia „ a lua aminte” adresată omului „cu-minte”, înţelept – sens pe care-l regăsim, se înţelege, şi în titlul revistei. A avut Ardealul atâtea minţi luminate, cum au fost şi corifeii Şcolii Ardelene, care au înţeles că din vechime neamurile „străine” pentru a stăpâni în Transilvania au apelat la principiul proverbului latin: „Divide et impera” (tradus – învrăjbeşte ca să domini). Au semănat ură, vrăjmăşie, dezbinare între români, au apelat la promisiuni mincinoase, pentru a subjuga, pentru a trage foloase cât mai mari. Au vânat suflete, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul „uneaţiei” de la 1701, fenomen religios despre care vom vorbi mai târziu. Dar să privim acum înapoi, să încercăm a scoate din negura vremurilor câteva pagini din istoria Transilvaniei. Faptele trecutului vin să lumineze vremurile mai noi şi de aceea trebuie amintite. Se ştie că după formarea statelor feudale româneşti din Transilvania existau cunoscutele voievodate şi cnezate care au luptat împotriva tendinţelor de cucerire maghiară. Dar viclenia acestora a făcut ca până la 1525 Transilvania să fie regat ungar, organizat după principiile relaţiilor feudale şi după mezalianţe nobiliare. După 1525 Transilvania are, culmea ironiei, o anumită autonomie datorită şi prezenţei turceşti pe teritoriile europene. După 1540 principii care conduc ţara sunt calvini. Ei sunt cei care susţin ca religii „recepte” calvinismul, luteranismul şi greco-catolicii. Ei au fost cei care au acordat privilegii celor trei naţionalităţi: saşii, secuii şi maghiarii. După prescripţiile odiosului act intitulat Unio Trium Naţionum, românii erau consideraţi „toleraţi” în propria ţară şi numiţi „străini şi nemernici”. De pe atunci era clar că se dorea ca românii din Transilvania să fie şterşi de pe faşa pământului, cu toate că erau mai numeroşi. N-a fost să fie aşa. Faptele s-au derulat în felul următor. La 1697 austriecii „eliberează” Transilvania de sub turci, doar că eliberarea aceasta trebuia să fie plătită scump. Şi a fost plătită prin secole de suferinţă. Habsburgii şi-au găsit şi unealta prin care puteau domina. Despre această stare de lucruri ne vorbeşte şi pr. lect. univ. dr. Vasile Vlad, care precizează: „Anul 1688 inaugurează o nouă perioadă în istoria Transilvaniei, mai nefericită decât cea anterioară, respectiv suzeranitatea „jugului de fier” al imperiului habsburgic. În plan religios biserica romano-catolică redobândeşte poziţiile pierdute timp de un secol în faţa calvinilor. Familia imperială a habsburgilor era catolică şi ca atare raportul de forţe în cadrul religiilor recepte trebuia schimbat în favoarea catolicismului (…). Însă recâştigarea poziţiilor economice, politice şi religioase pierdute în favoarea calvinilor nu se putea face decât prin sporirea numărului de catolici din Transilvania. Întrucât recatolicizarea luteranilor, calvinilor şi unitarienilor era cu neputinţă, misionarii iezuiţi şi-au îndreptat atenţia asupra românilor, care erau mai numeroşi decât toate cele trei religii recepte la un loc”. Sub Leopold I, la 1698, iezuiţii deţin puterea şi susţin imperiul. Iezuiţii erau catolici din rândul maghiarilor şi cehilor, folosiţi în lupta împotriva religiilor schismatice (luterani, calvini, ortodocşi) şi de către papalitate, şi de către habsburgi. Şi cum românii ortodocşi din Transilvania cu preot cu tot erau iobagi, pentru a fi atraşi la catolicism, iezuiţii au propus „uneaţia”. (Va urma). Prof. Pogan Mihai – fragment din lucrarea în curs de apariție intitulată Pagini din istoria Transilvaniei
Cuvinte din vocabularul deţinuţilor (II) Argoul face parte din masa vocabularului alături de arhaisme, elemente populare, regionalisme, termeni internaţionali, neologisme, termeni tehnici şi ştiinţifici, elemente de jargon. Masa vocabularului reprezintă zona cea mai dinamică a limbii române, cea în care aceasta înnoieşte prin introducerea de cuvinte noi şi prin eliminarea celor care n-au reuşit să se conserve în uz. În urma unei cercetării lingvistice realizate în Penitenciarul de Maximă Siguranţă din Arad, între anii 2007-2009, am descoperit un vocabular destul de bogat şi variat pe care îl întrebuinţează deţinuţii şi el se bazează pe cuvintele din vocabularul fundamental al limbii române fiind distribuite în următoarele categorii de cuvinte: a) părţi ale corpului omenesc: tărâţe – creier; scoică – ureche; antene parabolice – urechi mari; creangă – mână; rotilă – cot; balcoane, boxe, ţaţe – sâni; bârnă, mirositor, ocarină, borcan, bornău, cartof, nanav, patină, pilcău, trompă – nas; bibilică, bostan, scăfârlie, sfeclă – cap; binoclu, far, felinar, gineală, lanternă, văzători, vizor – ochi; b) grade de rudenie: baba, bătrâna, muma, viaţa mea – mama; babaci, bătrânii, copaci, tutori – părinţi; babacul – tata; bibic – copil; cocoş, dulău, român – bărbat; boscârţ, grădinar, manzăr, natural – copil din flori; bucată, coardă, jurlie, puicuţă – femeie; câini de gunoaie – copiii străzii; hamsteri – copii; miuţa, nănica, prinţesă – soră; pupuşică, remorcă – soţie; c). relaţii interumane: dragoste în probă, păpuşă, viitoarea – logodnică; descalificat – divorţat; echipă – gaşcă; formaţie, fir, grămadă, şatră – bandă; frăţie – colegialitate; legumă – colega; legumă apropiată – colegă proastă; poponiţă – prostituată; poponari – homosexuali; pungaş, splingar, şut – hoţ; Satana – preotul; tovarăşă – prietenă. d). denumirea articolelor vestimentare: acoperământ – haină; acoperiş – căciulă; alergători – adidaşi; cârpă, zdreanţă – cămaşă; cârpuţă, ştergătoare de bornău – batistă; raglan – palton; sutien bărbătesc – tricou; ştergător – prosop. Profesor Vodiţă Daniela Şcoala „Elena Văcărescu”, Nr. 186, Bucureşti Sebiş – vestigii istorice (II) După o descriere suficient de complexă din punct de vedere geografic, se poate realiza şi o prezentare istorică a oraşului Sebiş. Oraşul Sebiş, menţionat documentar prima dată în anul 1506, are o locuire mult mai veche decât arată documentele scrise. Pe Dealul Pleşa, în partea sa sudică, s-au găsit vestigii arheologice de pe vremea dacilor (Cetatea Şindioara), iar pe Dealul Bâlhad, în secolele IX-X, voievodul Menumorut şi urmaşii lui deţineau o fortificaţie care îndeplinea funcţie strategică, prin apărarea drumului care ducea spre Cetatea Dezna. În epoca medievală crângurile existente în lungul Văii Sebişului şi pe dealurile înconjurătoare aparţineau de domeniul cetăţii Dezna. În toată această epocă aşezarea rămâne sub tutela cetăţilor Dezna sau Ineu, din anul 1552 fiind menţionată ca târg. În secolul al XV-lea cetatea Dezna devine centru domenial, în componenţa căruia se află şi Sebişul, iar în 1565 este cucerită pentru scurt timp de turci şi încadrată în sangiacul Ineului, după care intră sub domnia lui Mihai Viteazul, care numeşte la conducerea cetăţii pe Gaşpar Corniş, cel care luptase alături de voievod la Şelimbăr (1599). După moartea domnitorului, principii transilvăneni cedează cetatea Imperiului Otoman (1658). Datorită pătrunderii habsburgilor în Transilvania, cetăţile Ineu, Şiria şi Dezna sunt cucerite de aceştia în 1691, înainte de încheierea Păcii de la Karlowitz din 1699, cea care consfinţeşte stăpânirea habsburgică în Transilvania. Secolele următoare marchează dezvoltarea Sebişului ca centru meşteşugăresc al unui întins domeniu (23 sate), la a cărui conducere se instalează din anul 1804 familia Köningsegg. Comerţul cunoaşte o dezvoltare accelerată, aici dându-şi „loc de întâlnire” produsele muntelui şi dealului cu cele ale câmpiei. După 1910, oraşul trece în proprietatea familiei Wartemberg, care construieşte o topitorie de fier pe baza minereului de fier de la Dezna (Zugău), Moneasa şi Rănuşa, la care se adaugă o serie de ateliere meşteşugăreşti şi conacul, unde astăzi se află sediul bibliotecii orăşeneşti. Oraşul Sebiş devine cel mai important centru al văii mijlocii a Crişului Alb, târgurile organizate în ziua de joi atrăgând prin schimbul de produse mulţi locuitori zărăndeni. Din anul 1926, prin aplicarea prevederilor reformei administrative, localitatea devine centru de plasă, împărţirea raională născând o permanentă competiţie de ordin administrativ între Sebiş şi Gurahonţ, încheiată cu sensibile avantaje pentru cel dintâi, care la organizarea administrativă din 1968 devine oraş. După secolul al X-lea, locuirea spaţiului sebişan este influenţată de prezenţa fortificaţiei de pe Dealul Bâlhad, în proximitatea căreia se constituiau nucleele viitoarei aşezări. Însuşi numele localităţii se pare că vine de la apelativul maghiar „sebeser”, tradus prin „repede”, dat cu uimire de către năvălitorii care au găsit aici o vale „strâmtă” ce-şi purta grăbită apele printre bolovani. Dezvoltarea vetrei în secolele următoare se face mai mult pe seama terenurilor situate în dreapta Văii Sebişului, pe fostul con de dejecţie al râului cu continuare pe glacis şi într-o măsură mult mai redusă pe stânga văii (la poala Dealului Mare), unde existau mai multe cătune. „Acei care locuiau în partea dreaptă a văii Dezna şi-au numit vatra Boros, iar cei din stânga, Sebiş, la care se adaugă şi „răsfiraţii” de către partea de Criş a Dealului Mare, Mizorca şi Selişte” (N. Munteanu). Acţiunea de sistematizare desfăşurată în secolul al XVIII-lea are ca efect extinderea trupului de vatră de pe dreapta văii, astfel încât la începutul secolului al XX-lea pe dreapta văii există o vatră clar conturată, iar pe stânga se păstrează urmele vechilor cătune. Extinderea ulterioară a vetrei se face pe stânga văii, care devine principalul ax compoziţional, în jurul căruia se grupează principalele dotări. La început sunt ocupate suprafeţele plane sau uşor înclinate aparţinând vechiului con de dejecţie al Văii Sebişului şi luncii Crişului Alb, după care este valorificat glacisul de la baza Dealului Mare şi chiar porţiuni ale versanţilor deluroşi cu toate inconvenientele legate de pericolul producerii unor surpări. În prezent, oraşul dispune de o vatră bine conturată pe ambele maluri ale văii, cu posibilităţi suficiente de extindere, fără să existe pericolul unei alungiri excesive a vetrei. Prof. Oancea Rozalia – Grupul Școlar Industrial Sebiș Lucrare pentru gradul didactic I
