Nuferi dalbi – Poezii
Mihai Pogan
Nuferi dalbi
Poezii
Tipărit la S.C.. Gutenberg S.A.
Arad, august, 2009
Ascunsele comori
Cuvintele sunt tainica-mi comoară; Mă ţintuiesc de gândul care zboară. Le simt când vultur, când povară, Mă-nalţă-n miezul firii, mă doboară. Îmi caut drumul greu şi chinuit – Drumeţ în fapt de seară pripăşit La poarta tristă-a recelui Castel, S-adăst o clipă mântuit în el. Mă-ndeamnă glasul slovei celei reci, Să caut semnul trudnicei poteci; Mă-nalţă versul, tot el mă doboară; Să-mi facă clipele vieţii o povară. Când sufletul ţi-e negru, istovit, Te simţi în lumea cărţii izbăvit; Ţi se deschid cărări spre zările albastre, „Pentru cealaltă vreme a vieţii noastre.”Biografică
Pui de moţ pornit în ţară – Gândul se întoarce iară La trăistuţa cu merinde, Printre murmur de cuvinte. Pui de moţ pornit în zori Pe sub brazi mirositori; Drum de munte prăfuit, Mult te-am mai călătorit, Cu opinci fără nojiţe, După cârdul de oiţe; Cu obielele-nnodate Şi-un zobon micuţ în spate. Parc-ascult şi-acum şuvoiul – Cântec, ce-l şopteşte zoiul, Legănat prin văi şi lunci – Ce minuni erau pe-atunci!Violonistul
Prin forfotă, în plină stradă, Fulgi mari şi grei încep să cadă; S-ascunde-n ceaţă soarele grăbit Şi vântu-n turle ţiuie-aiurit. Şi-n zarva mare-a tuturor, Cânta violonistul visător, Cu gândul dus, nepăsător La pas grăbit de trecător. Şi-am fost rănit întâia oară De cântu-i jalnic de vioară, Căci din cântarea lui divină Căta să-i dea lumii lumină. Şi-n pălăria-i veche ce se vede? Pal strălucind, vreo trei monede; M-am regăsit atunci în locul lui – Un cântăreţ uitat, al nimănui.Portret
Un bătrân cu decoraţii, Şi cu bufe exclamaţii, Se aşează liniştit şi spăşit Şi are de povestit: „Fost-am până-n Munţii Tatra Şi m-a doborât năpasta: Doua degete la mână Şi picioru-i o ruină Pentru patria română”. Şi se uită lung şi trist; Ciorba încă n-a sosit. E uşor adus de spate, Iar pe piept stau legănate Două şiruri de medalii, De bravură, Şi sărmanu-i fără nici Un dinte-n gură. Pleacă trist şi legănat, Ciorba nu şi-a mai mâncat. Sufletu-i e o ruină Pentru patria română.Amintiri
Lui M. Eminescu Răsar în amintire demult trecute vremi… Copilărie sfântă, la tine iar mă chemi! Şi parc-aud pădurea cu murmur de izvoare; Şi cum călcam desculţ a muşchiului covoare! Şi zmeura, şi-afinul cu fructele răscoapte, În liniştea pădurii cu tăinuite şoapte; Mireasma fermecată a conului de brad, Sub cetina umbroasă, de tăinuit răsad. Şi apa răcoroasă, curgând de la ţârău; Şi prima ta privire cu blând surâsul tău! În cântecul de tulnic şi cântecul de frunză Puteau atâtea doruri şi vise să se-ascunză.Fata pădurii
(motiv folcloric) Se cuibărise în cămara fiinţei mele Şi o căutam adesea printre stele; Era aproape, blândă şi cuminte, Rostită printre lacrimi şi cuvinte. Era în gândul meu, fata pădurii, Plimbându-şi către mine tainic nurii; Era precum părerea gândului ascuns; Atâta doar şi … îmi era de-ajuns.Regăsire
Ieşind din suferinţă şi tristeţe, Să dai pământului caldă bineţe, S-asculţi din şoapta lui adâncă: Glas de izvoare, răsărit din stâncă. Şi vei trăi o clipă sfântă-a veşniciei, În cânt de slavă ridicat Tăriei. Şi-ai coborât din noaptea regăsirii – Icoană din minunea zămislirii. Din scurta şi fugara ta îmbrăţişare, Nu se putea o bucurie-a fi mai mare. Şi-am înţeles că-ntreaga mea poveste N-a fost un vis …şi încă dăinuieşte. Mi-a spus-o glasul tău cel tremurat, În clipa când fugar te-ai arătat. Şi nu-nţeleg tăcuta, calda ta sfială, Când fost-a doar puţină îndrăzneală, Ce ne-a oprit din curgerea eternă; Când viaţa-acum îmi pare atât de ternă. Privirea ta tăcută mă urmăreşte încă – O clipă-a veşniciei din sec ecou de stâncă.Legământ
Între cer şi-ntre pământ – Numai vorbă şi avânt; Numai patimă şi jale, Car cu boi oprit în cale, Din mila Măriei Sale. Între mine şi-ntre tine – Numai cântec şi suspine; Numai semne de-ntrebare – Rămăşiţe de ulcioare, Din voinţa Celui Mare. Între mine şi Cel Sfânt – Numai tainic legământ; Rugăciune de-ndurare – Lamură şi admirare, Ca un semn de împăcare.Rugă
Greu răzimat de legea humii, De trăitori cu-ale minciunii, Ridic Tăriei o chemare: - Preabunule, -ndurare! Chemat de lumea poeziei – Eden râvnit al feeriei – Înalţ Cerescului o rugă De prea umilă slugă. Salvat de norul gros al urii, De blestematul greu al gurii, Slăvesc ce-i rost în legea firii Sub pavăza iubirii.Nelinişti
Poezie, lenevie – semigând. Către neguri alergând. Poezie, reverie – insomnie, Pentru ce putea să fie. Gând răzleţ, săltăreţ, Pentru piatră cu dispreţ. Poezie, bucurie. Reînvie Tot ce-a fost şi va să fie. Stai pe gânduri şi rechemi Lacrimi din trecute vremi. Poezie – alchimie. Cântec sfânt în fapt de seară, Peste clipa cea fugară.Cântec târziu
Cântec târziu, m-apuc să-l scriu, Imagini plăpânde să-nviu. Glas fermecat, iar m-ai chemat Din nu ştiu ce zâmbet uitat. Sfântă chemare, din depărtare, Se-aşază-n glas, tremurare. Revino plutind, dulce şoptind, S-alungi amăgirea din gând. Suavă minune, revino şi pune Speranţei din lacrimi un nume.Limpezimi
Pluteam pe valul fericirii Şi orice gânduri alungam; Credeam în taina fericirii Şi-n curgerea-i de filigran. Din limpezimile gândirii Am pogorât în suferinţă. Şi n-am uitat focul privirii Pornit din tainica-ţi fiinţă. Băui din cupa cu otravă, Mă cufundai în necuvânt, Şi-mi pare clipa o zăbavă, Ce, vai, azi nu mai pot s-o cânt.Mărturie
Să pui în versuri boaba spumii, Tot ce e simplu şi firesc; Iar de rescrii durerea lumii, Ei te numesc … poet livresc. Nu ştiu dac-ai trăit vreodată Ce-i o iubire-adevărată, S-au dac-ai tăvălit în tină Tot ce e farmec şi lumină. Căci orice gând, când va să fie, Se face glas - de ciocârlie. Şi-atunci nu te întrebi, măi frate, De versurile-ţi mai sunt …furate.Plânsul brazilor
Printre susur de izvoare, Strecurate prin răcoare, Se aude de pe creste Ciripitul de măiestre. Grav alunec spre tăcere, S-alin suflet cu durere; Şi să-ngân în grai de zori, Glas de rouă de pe flori. Se întunecă armonia, Nu mai aflu feeria, Cade veste, dinspre munţi - Plâns al brazilor cărunţi. Se rostogoleşte-vale, Presărând pustiu în cale; Se răsfiră peste munţi - Plâns al brazilor cărunţi. Şi o jale din vechime, Se strecoară printre rime: „Ce-o avea lumea cu mine, Că n-am făcut rău la nime?” Versu-aleargă aiurit – Parcă-i beat, parc-adormit; Căci din munţi nu mai coboară Cântec dulce de izvoară.Dans
Înspre zori – glas de flori, Dulce cântec de izvor, plin de dor. Şi s-asculţi glasul pădurii, Să te laşi în legea firii. Dansul tău putea să fie…armonie. Înspre seară – năduşeală şi sminteală, Tulburare peste farmecul de noapte, Sumbre şoapte, bubuială şi-aiureală – adunare generală De perechi la nimereală. Cercuri strâmbe, răşchirate, Fără noimă legănate. Fără viaţă, trişti şi goi, Munţii s-au pus între voi. Tot în noapte-i adumbrit, Dansul tău…parc – a murit. În visare… noaptea-i mare Şi încet – încet apare O privire din trecut. Lin plutire, revenire – preamărire. Dansu-i dulce legănare, Armonie şi visare – ’ngemănare. Dansul tău a fost să fie Numai cânt şi armonie, Date nouă – să ne fie …pe vecie.Poezie
Mai întâi e-un sentiment, Ce se-mbracă în cuvinte, Gând fugar şi insistent – Când te-mbie, când te minte. Ş-apoi vine frământarea Gândului stropit cu zare, Pân-auzi în vis cântarea – Sfânt potir cu lumânare. Nu mă-ntrebaţi ce-i poezia, Când ea cântă bucuria Gândului pornit în zbor – „Spre obârşie, spre izvor”Expozeu
Un Mitică, care pică Tocmai de la Bucureşti, Ne încurcă cu poveşti, Neştiind ce va să zică. Spilcuit, tras la trei ace, Schimbă firma de la scară, Să aflăm c-are de-a face, Şi că ţine-o … socoteală. A venit din minister, Vrea să pară-un semizeu; Când de fapt e-un pişicher, Ce ne ţine-un …expozeu. Şi să te cruceşti, măi frate, Cum stâlceşte limba sfântă; Ne-arată că ştie carte – Expozează … , nu cuvântă. Vai de capul tău, Mitică! Ai uitat că vii la ţară? Pe-aici nu-i de politică – Se seamănă şi se ară.Glas de fluier
Glas de fluier pe sub codru L-aş cânta dar nu e modru; Glas de fluier cu durere, Îndulcit c-un strop de bere, La răcoare, pe-nserat, Pe când lumea s-a mirat De-ndrăzneala unui „taică”, Poposit din Teleorman Pe sub Codrul Zărăndan. Feţe mai simandicoase Şi ţâfnoase, arţăgoase, Tare s-au mai ofensat Că din fluier ne-a cântat; Vezi, Doamne, i-a deranjat. Iar noi spunem: nu e bai că Mai răsună-ndemn de maică: – Cântă, taică!Romanţă
Mi-ai dat povara dulce-a amintirii, Şi suferinţă pe deasupra firii, Când mi-ai zâmbit tulburătoare Şi mă-mbăta parfumul tău de floare. Mi-ai dat speranţa clipei fulguite În ritmul lent al muzicii vrăjite; Eram un monolit de tulburare Sub tandra, mlădioasa-mbrăţişare. Mi-ai dat şi clipa renunţării grele, Căci prea eram cu gândul printre stele; Mi-ai dat povara dulce-a amăgirii Şi suferinţă mult pe deasupra firii.Folclorică
„Duce-m-aş pe cale lungă, Car cu boi să nu m-ajungă; Când m-oi-ntoarce înapoi, M-or întrece car cu boi.” Zbor de gând copilăresc, Calea vieţii s-o găsesc; Să mă-ntrec cu tainic dor, Pentru om, că-i călător. Să mă-ntrec cu depărtarea, Până ce-oi găsi cărarea, Copleşindu-mă visarea, Lângă brazda-nmiresmată, Azi atât de-ndepărtată. Car cu boi în mers uşor, Tot mai rar treci spre răzor, Să te-adăpi din blând izvor. Gând furat în depărtare, Azi se-mpiedică-n cărare Şi s-ardică o-ntrebare: Nimic nu e sfânt sub soare?Poveşti de război
La Moneasa-n prag de zori, Presărat cu-n strai de nori, Doi bătrâni s-au pus la sfat – Unul e chiar decorat – Aşteptând la coada pâinii – Bună s-o mănânce câinii. Cică-au fost luptat la ruşi, Unde-n grabă-au fost răpuşi; Pe la ruşi, pe la bulgari, După vrerea celor mari. Cu medaliile-n piept, Unul se ţinea mai drept Şi-n povestea lui amară Revărsa dragul de ţară. Graiul lui, cam pus pe glume, Se porneşte a ne spune, Că odată-un bulgăroi, Fără griji, fără nevoi, N-a vrut să le-ntindă-o mână; Se luptau pe front românii, Ducând zilnic grija pâinii. Iar gazda făr` îndurare, Nu le da nici demâncare. Căpitanu-nfuriat Hoarăle i-a împuşcat, Ca să aibă de mâncat.Prietenie
Şi s-a întâlnit apă cu apă, Din care visele se adapă – Suflet cu dor, De la izvor. S-a întâlnit şi nor cu nor, Şi-a fost o lamură în zbor. A fost puhoi – Pentru amândoi. S-a întâlnit furtună cu furtună, Din care tainic versul se adună. Gându-i curat – Glas tremurat. S-a întâlnit lumină cu lumină, Şi-a fost chemarea cea divină, De resemnare, Şi de-mpăcare. S-a întâlnit cerul cu marea, S-a limpezit din nou cărarea – Ce va să fie … Prietenie.Gelozie
Mă tem de izvorul, ce-ţi duce dorul, De calea ce-ţi mângâie pasul, De roua ce-ţi alintă faţa, în zori, dimineaţa. Mă tem de roua de pe flori, Ce mângâie tandru, în zori ai chipului bujori; De aerul înmiresmat, Ce leneş s-a culcat în părul bălai, răsfăţat. Mă tem de adierea vântului, Ce-o să vină să-ţi murmure tristeţea gândului. Mă tem de bezna norului, Care-o să vină să-ntunece cărarea dorului. Vai, cât mă doare uitarea ta, Care-o să vină şi-o să vrea … să mi te ia.Rătăciri
Mi-am pierdut capul După flori şi culori - Şi-am adunat doar nori. Mi-am pierdut capul După tine-nvăţătură – Şi-am primit numai ură. Mi-am pierdut capul Să-nfirip o prietenie – Şi-am adunat duşmănie. Mi-am pierdut capul După harul din tine – Mă-nchid în suspine. Mi-am pierdut capul Pentru tine iubire Şi-a fost peste fire. Mi-am pierdut capul Pentru tine poezie - Şi-a fost să fie Altar, bucurie.Tradiţie
Lui L. Blaga Am luat ulciorul şi l-am spart, Dar sufletul din el tot n-a zburat. Din cioburi, pe aiurea răsfirate, M-am regăsit în mântuirea de păcate. M-am regăsit în cântec şi în floare, În dorul mersului către izvoare. Am luat în braţe pasărea măiastră Şi i-am dat drumul să cânte, la fereastră. Din cioburi răsfirate şi din floare Am regăsit cărarea spre izvoare. Măicuţă de la mănăstire Am poposit cu toţii la tine-n prag de seară, În odăiţa-ţi mică şi-atât de solitară. Ne-npresura din zare a nopţii neagră haină, Şi-am adăstat la tine, la Cina Cea De Taină. Ne-mpărtăşeam în tihnă cu vrute şi nevrute; Se pogorau dalbi îngeri, pe-obraji să te sărute. Şi era cald şi bine la tine-n chilioară; Ne priveghea, de sus, Sfânta Fecioară. Era târziu în noapte, plângea cu-ntreaga fire; În trista ei poveste, măicuţa de la mănăstire.Dalbă mărturie
Nu te iubesc cum se iubeşte; Nici pătimaş, nici păgâneşte – Căci te strecor printre priviri, S-alint ai buzei trandafiri. Nu te iubesc cum se doreşte; Nici neguros, nici tâlhăreşte – Căci îţi alint în perna palmei Gândul scăpat de norul spaimei. Nu te iubesc cu gând păgân, Şi, totuşi, vreau să fiu stăpân Pe roua ochilor tăi dulci, Când pe obrazul meu îi culci. Căci te iubesc ca un creştin, Sorbind din cupa cu venin, Plângând pe cruce ca Iisus – Ca ochii tăi pe lume nu-s!Cerşetorul
Îl văd, sărman, în fiecare joi, Bătut de vânt, izbit de ploi – Morman de griji şi de nevoi, Stând ispăşit, privind la noi. Nu-l văd grăbiţii trecători, Nici nu-i aduc buchet de flori; Stă pironit din fapt de zori – Când îl priveşti, te prind fiori. I-aruncă-n grabă gologani Oameni avuţi şi chiar golani, Şi dame mândre, spilcuite, I-aruncă mărunţiş, grăbite. Şi nime’-o vorbă nu i-a zis, Nu l-a-ntrebat de are-un vis; Sărmane cerşetor de stradă, Uitat-a lumea să te vadă. Îl văd, sărman, în fiecare joi Şi lacrimi curg pentru-amândoi; Căci amândoi aveam un vis Şi calea vieţii ni s-a-nchis – Pentru un sfânt şi mare vis Pe veci goniţi din Paradis.Lumină lină
Lumină lină, blândă se pogoară Peste creştini în fiecare seară; Lumina lină-a Tatălui Ceresc, Pentru aceia care îl slăvesc. Lumină-a Celui Făr–De–Moarte, Creştinului de grijă să îi poarte, „Venind înspre apusul soarelui”, Spre Sfânta Mântuire-a omului. S-a pogorât Lumina-n gândul meu Spre mare laudă lui Dumnezeu – Căci vrednic eşti şi binecuvântat Pentru speranţa mare ce ne-ai dat. Iţi mulţumim Ţie, Iisus-Hristoase, Şi Ţie ne-nchinăm, Preacuvioase, Căci ne-ai dat nouă viaţă, îngereşte, „Şi pentru-aceasta lumea te slăveşte.”Aşteptare
Nu vii să dai o clipă preasfântă de-alinare: Privirii mele stinse şi-atât de ostenite, Tristeţii ce mă-nchină la vechile ispite, Şi lacrimii ce curge printre priviri rostite – Spre amăgirea vieţii ce-i iute trecătoare. Nu vii să stingi văpaia din sufletul cel greu, Mă vrei atât de aspru şi rece judecat, Pentru surâsul clipei ce-n grabă mi s-a dat – Părtaş în suferinţă ca-n Marele Păcat, Ca-n judecata crudă a Ponţiului Pilat. Şi-nfăşurat a rugă spre Bunul Dumnezeu. Aştept cu-nverşunare o clipă de senin: Din ochii tăi să curgă o lacrimă-a iertării; O mângâiere-a mâinii spre stingerea durerii; Un zâmbet aruncat spre clipa împăcării – Căci prea băui cu sete din cupa cu venin.Regret
Ţi-am făcut un palat de mărgean … – stăpână peste ocean – Peste farmecul din fire; Şi ţi-am dăruit iubire. Ţi-am ridicat un castel de cristal … – stăpână peste ideal – Peste cămara gândului bun, în care tainic comori s-adun’. M-ai privit surâzând şi-ai plecat … – stăpână peste păcat – Peste gândul meu cel răvăşit … Şi, Doamne, cât te-am iubit!Epistolă I
A iubi cu literă mare, Şi nu cu mâinile-n buzunare - Aceasta-i desfrânare? A iubi cu semnul exclamării, Şi nu cu semnul uitării, Nu-i liniştea stării? A iubi cu semnu-ntrebării, Căutând cântul visării, Nu-i glasul chemării? A iubi cu tot alfabetul, Fără-a-ndura să bei Oţetul, Nu-i semnu-adorării?Epistolă II
Şi dacă ai de toate, Iar viaţa n-o iubeşti, Zadarnic p-astă lume Speranţe-ntrezăreşti. Şi poţi acum prea lesne Din Templu să m-alungi, Căci n-ascultai de glasul, Preasfintelor Porunci. Te cuibărişi sub rasa prelatului trufaş Şi pradă disperării, tristeţilor mă laşi.Epistola III
Căci de-aş grăi-n grai omenesc, Sau chiar în graiul îngeresc, Şi Dragostea de nu-mi găsesc, Îmi spune … pentru ce trăiesc? Şi dacă-n slăvi aş cuvânta, Misterul vieţii spre-a-l afla, Şi munţi din loc dac-aş muta, Îmi spune … ce mi-ar ajuta? Şi dacă trupul mi-ar fi ars Şi-avut nimic nu mi-a rămas – Din ce-am dat celor de pripas – Nu sunt un suflet de luntraş? Căci amuţi-va graiul omenesc, Şi tremura-va glasul îngeresc; Toate-ale lumii se vor sfărâma … Eternă fi-va numai Dragostea.Obsesii
Mă enervează pietrele Ce stau cuminţi în colbul lor, Strivite şi lovite de orice trecător. Mă chinuiesc copacii În sfânta demnitate-a lor, Când rabdă greul iernilor. Mă-ngândurează Cerul, Când rabdă trăsnetul şi norul Şi îşi presară peste noi Fiorul. Mă obsedează oamenii, Care-au uitat în neagra Zbuciumare De cuminţenie, demnitate şi răbdare.Ortografice
Te-am învăţat să pui semnu-ntrebării, Când se frământă albastrul val al mării; Să pui virgulă peste-un moment de gândire, Să nu treci cugetul spre neagra amâgire; Să pui multe puncte de pauză şi suspensie, Pentru gândul nărăvaş şi în extensie; Să pui liniuţa scurtă, cea pentru unire, Când singurătatea te scoate din fire; Să pui punctul gândurilor negre ce te frământă, Când pe firul vieţii goana te-nspăimântă. Dar făcut-am, totuşi, un mare păcat, Căci în truda-mi mare nu te-am învăţat Să iubeşti viaţa …. cu adevărat. Nuferi dalbi. La Moneasa Paşii târzii alunecă spre lacul de smarald, Pe-aleea răcoroasă, fugind de fluviul cald, Şi poposesc cuprins de … calmă admirare, Să văd minunea dalbă străluminând în zare. Şi-un gând atunci mă face adânc să mă frământ: Cu rădăcina sfântă, adânc înfiptă în pământ, Ţi-ai ridicat spre soare fiinţa ta divină Legând Pământ şi Apă de Tainica Grădină. Stau gânditor ca să-ţi admir floarea divină – Cu o petală dalbă, suavă, şi însetată de Lumină. Şi ştiu că-atât a mai rămas din rostul meu: Să cânt ce e frumos şi să-l slăvesc pe Dumnezeu.Iubirea aproapelui
În zile vechi, de fapte mari, Un om căzu între tâlhari; L-au despuiat şi l-au rănit, În drumul larg l-au părăsit. Un preot pe-acolo trecea, Spre sfânta slujbă se grăbea; De la-nălţimea-i de prelat, La bietul om … nu s-a uitat. Treceau pe drum şi cunoscuţi, Se-ndepărtau cu paşii iuţi; Mânaţi de griji şi de nevoi, N-aveau ei vreme …de-un gunoi. Doar un străin a îndrăznit Să-ajute pe cel grav rănit; L-a dus acasă, l-a spălat, Cu ce-a avut l-a ospătat. Voi, din trufie, m-aţi lăsat Rănit în drum şi aţi plecat… Şi prin cuvinte seci îmi spui Ce-i cu … iubirea-aproapelui!Se aşterne toamna …
Se aşterne toamna peste frunza moartă, Când deschizi sfielnic a grădinii poartă, Şi priveşti cum leneş pale frunze cad, Cum se-aşterne bruma peste-al vieţii vad. Vântul cântă tainic triste simfonii; Tinereţe sfântă, n-ai să mai revii? Siluete blânde vin dinspre oraş, Te îndrepţi spre tihna Sfântului Lăcaş; Vezi că de durere frunzele se curmă, Cauţi în tăcere visul cel din urmă; Se aşterne toamna peste visul tău, Şi rămân în suflet doar păreri de rău.Priviri
Eu priveam acut, dornic şi aproape, Strecuram ţărâna printre pleoape, Căutam cu ochiul copacul, apa, zarea… Mi s-a destrămat de-a pururea visarea; Căutam căldura vie a rugului aprins Şi nu ştiu ce potop pe veci m-a fost învins. Tu priveai peste oameni, dincolo, peste flori, Căldura soarelui etern n-o adorai în zori; Priveai peste grâul copt, galben şi curat Şi nu ştiu care vrajbă pe veci mi-te-a furat. Două priviri străine şi-un mare infinit; Menite să rămână un vis neîmplinit – Eternă maltratare a … chipului cioplit.Tainice chemări
De ce revăd în tine iubirea mea pierdută, Când razele de soare prea blânde te sărută? De ce-mi zâmbeşti serafic din umbra unui gând? – Mă regăsesc în chipu-ţi ce îmi zâmbeşte blând. Se plămădesc în tihnă şi strugurii prin vii; Mă năpădesc năvalnic prea triste reverii. Mă tulbură o umbră din depărtate vremi; Spre cântecul vieţii şăgalnic tu mă chemi.Glasul Iancului
Îmi amintesc icoana sfântă Din trista casă şindrilită, Ce stă din vremuri mari acolo, De brazii falnici străjuită. Din satul Vidra, de la munte, Din legănuţul lui micuţ, Din moţi crescu un om de frunte, Plecă în ţară Avrămuţ. Şi-a cununat pe veci destinul Cu-al naţiunii mare dor, Venind din vremile străbune, Al nostru mândru Crăişor. ŞI azi se-aude jalnic fluier, Trist răsunând prin falnici munţi – Înclină fruntea ta tăcută Şi-nvaţă glasu-i să-l asculţi!Molitvă
Lui O. Goga Pogoară, Doamne, lină slavă, Pe mândre scări de lumânări, Şi-ascultă glasul rugăciunii Din greul tristelor chemări! Alungă visul meu cel negru – Icoana ei etern dorită, Ce-mi tulbură şi azi cărarea Cu ne-ndurata ei ispită! Mă cheamă tainic către Tine Al clopotelor jalnic plâns; Tresar în sfântă rugăciune Cu glasul meu tăcut şi stâns. Căci sunt ca pomul răsădit Lângă izvorul cel dintâi; Cu raza strălucirii Tale Deasupra mea pe veci rămâi !Mânătură
(motiv folcloric) Peste deal, peste Măgùră, S-o ivit o mânătură, La fată de măritat Şi la fecior de-nsurat; De legat, de dezlegat, Duhul rău, duh necurat, Prizărit în miez de noapte – Lamură de foc cu şoapte Şi cu lanţuri zuruite Pentru suflete-mpietrite. Duh spurcat, să pleci acum Pe o margine de drum; Te întoarce înapoi, Nu veni noaptea la noi; Că ţi-oi da vro trei arginţi, Doară nu mă scoţi din minţi; Şi ţi-oi da vro trei parale, Numa’ să nu-mi ieşi în cale; Căci m-ai robit cu prea spurcată gură Şi m-ai gonit cu neagră mânătură.Refulări
Pe aleile grădinii gândului ascuns, Cât m-am plimbat ades cu gândul trist şi dus! Şi-am îndurat povara fructului oprit, Când paşii mă purtară tăcut şi obosit. O clipă de lumină aş vrea să se ivească, O flamură-a speranţei cu mână îngerească. Un răsărit de soare pe-a gândului alei, Venind din tinereţe cu dalbii ghiocei. Întreaga bucurie ce răsărea din mine, Se-ndreaptă–acum sfielnic şi tainic către tine.Depărtări
Surâsul tău s-a sublimat în idee, Plimbându-se alene pe-a visului alee; Privirea ta s-a oprit caldă, somnoroasă Dincolo de lumea asta atât de zgomotoasă. Mâna ta mi-a făcut un semn din depărtare – Şi nu ştiai că gestul mult mă doare? Ochii tăi grăiau atât de calzi şi trişti, Când mi-ai spus să te iert că exişti. Nu ştiai că glasul meu adânc răzbate Dincolo de lumea cea plină de păcate, Rostit în şoaptă spre miezul nopţii grele, Ivit în zori din negura fiinţei mele?Statuară
Atâta de aproape şi, totuşi, ce departe … Stăpână peste visul cu negrăite şoapte; Icoană preacurată sub pavăza tăcerii, Când ai lăsat să cadă o lacrimă-a durerii. Nu vrei să dai vieţii o rază de lumină, Când te ascunzi lăuntric sub pavăză străină, Crezând că pentru-o clipă durerea-mi amăgeşti, Fugind de urmărirea păcatelor lumeşti,. Nu te-ai gândit o clipă că poţi să mă răneşti … Retrasă în tăcere, nu mai asculţi „poveşti”; Adaugi la vechea-mi trudă o nouă suferinţă – Nu vezi cum se-ofileşte sărmana mea fiinţă? Stăpână peste visul cu negrăite şoapte, Atâta de aproape şi, totuşi, ce departe! …Candela
…Căci încurcate-s, Doamne, ale vieţii crude căi, Când ne-nchinăm, slugarnic, în faţa celor răi; Trufia şi minciuna ne sunt astăzi preasfinte, Tot ce-i noroi şi hulă vom preamări-n cuvinte. Ne închinăm la idolii făţarnicei minciuni, N-avem cuvinte tandre pentru cei blânzi şi buni. …Ce singur sunt, o! Doamne, în faţa suferinţei, Salvat numai de Tine sub pavăza credinţei… Când trec pe lângă poarta tăcută, -ntunecată, Nici o lumină-n gândul târziu nu se arată; Doar candela mai arde în neagră, tristă noapte … De ce nu vrei s-asculţi a mele calde şoapte?Pomul de Crăciun
M-am pus şi eu să fac Un mândru pom de Crăciun; Pe ramura cea verde nu ştiu Ce, Doamne, am să-i pun!… La poala lui cea dalbă ştiu Ce s-ar cuveni să fie: Bomboane delicioase şi dulci, Sosite din copilărie. La mijloc am să-i pun Beteală frumoasă, argintie: Imagini dragi şi luminoase Din ani de studenţie. Iar printre globuri roşi – Două icoane sfinte, De-a pururi mărturie De soţ şi de părinte. În rest, pe alte ramuri las Locuri goale, -ntunecate Pentru viaţa-mi tristă Şi plină de păcate. Şi-acum, la cumpăna vieţii, Am înţeles a câta oară: Lumina fiinţei mele Nu vine din afară!… De-aceea, sus de tot, în vârf N-am, Doamne, ce să pun În pomul vieţii mele, În Pomul de Crăciun.Măicuţei mele
|
Gânduri simple
Învăţaţi ai lumii tot … au cugetat, Să despartă huma de gândul curat, Decretând că omul e numai ţărână, Iar Ideea-n veacuri ne este stăpână. Preamăresc în suflet toată veşnicia, Şi văd în ţărână doar vremelnicia; Vor ca să despartă glodul de lumină, Firea pământească de slava divină. Eu atunci îl rog pe Bunul Dumnezeu, Să nu se mânie pe slab robul Său, De prefac ţărâna într-o dalbă floare, Când mâna ţi-o întind tremurătoare. Şi las privirea blând, duios să te sărute, Când vorbele durerii nu pot să mă ajute. Dar ştiu atunci că-n cer şi pe pământ E-o mare, sfântă taină, un veşnic legământ.Îndemn
Bucuria, liniştea, speranţa Închise-s în cămară; Nimic nu-mi mai zâmbeşte Prin lumea din afară. Copacii trişti au adormit Sub gerul aspru, greu; A împietrit şi lacrima Pe palid chipul meu. Căci mi-ai furat cu uşurinşă Orice nădejde-ntrezărită Şi m-ai lăsat cu întristarea – Să-mi fie gazdă nedorită. Iar dacă vrei să mă alungi, Deşi ştii cât mă doare, Înfige sabia cât mai adânc! Loveşte … cât mai tare!Smerenie
În drum spre Capernaum gândit păşea Iisus Şi ucenicii îşi şopteau care-o fi mai presus; Mândria şi trufia le-a-ntunecat voinţa, Căci nu ştiau ce-nseamnă în viaţă pocăinţa. Trudit de calea lungă în slujba mântuirii, Umil, El i-a chemat să-şi vină-n legea firii, Şi le-a răspuns încet, cu glasu-i plin de har, Că şoapta lor din drum e strâmbă şi-n zadar: Căci „de voieşte cineva să fie cel dintâi”, Mai bine-n urma tuturor, rob, veşnic să rămâi… Voiesc şi eu să fiu smeritul de pe urmă, Să uit de clevetirea amarnică din turmă.Ruine
Ai dărâmat castelul ridicat cu bucurie În clipele ce ne legau de veşnicie; Ai sfărâmat mirajul visului în zbor Cu-o vorbă repezită aşa … întâmplător. Şi cerc acum descumpănit printre ruine Ce-a mai rămas din turlele senine; Şi-aş mai clădi şi-acum palate de mărgean, Dar e-ngheţat al gândului ocean. Căci învăţai să umblu tăcut şi fără suflet, La veşnicia clipei grele nu mai cuget.Fulgi dalbi
Zăpada deasă astăzi iarăşi cerne lin – Nu spune vâlva nopţii de pe unde vin, La ceas aşa târziu şi tare supărat, Cu sufletu-mi rănit, nemângâiat. Căci s-au culcat de-acum vecinii toţi, Când trec pe lângă negre, triste porţi. Alunecă pe străzi cernite, pale măşti, Iar tu mi-ai spus, absent, că mă urăşti. În clipa despărţirii noastre grele, S-a dărâmat castelul cu zăbrele; De sus ninsoarea moale, lin cernea, Nu licărea pe ceruri nici o stea. Când paşii tăi păşesc grăbit spre alte zări, Uitate-s ale visului zburdalnice cărări; Căci vorbe calde nu mai sunt de spus – Cernea zăpada fulgii dalbi şi moi de sus.Nichipercea
(După un motiv popular) Îl vedeţi când trece buhă printre voi, Seamănă, maimuţa, a pleavă şi gunoi. Umflat, cu ochii mari cât cepele, Nechează prin târguri, ca iepele. Se umflă-n pene ca gâscanul Şi rage pe la colţuri ca măgarul. Merge de parcă joacă ţonţoroiul Şi fluieră încet, şoptit, ca piţigoiul. E plin tot de invidie şi greu de ură, Priveşte ponciș şi amarnic te-njură. Nu are nici iubire, nici credinţă, I-e plină de venin întreaga fiinţă. Crede că totul lui i se cuvine, Nu ştie nici ce-i rău şi nici ce-i bine. Întinde mâna lacomă, rapace, Şi, de-l înfrunţi, trei zile zace. Batjocorește tot, la rând, fără măsură, Şi blestemă cu prea spurcata-i gură. Ş-apoi, aşa, mai rar, şi …după toane Se duce, sfântul, să se-nchine la icoane… Şi-atunci îţi zici icnind în gândul tău: Precum făcut-a, aşa-i ajute Dumnezeu!Regăsire în absenţă
N-ai înţeles că te iubesc cu întreaga făptură, Cu tot ce mi-a dăruit Sfânta Natură? Îţi mângâi cu ochii faţa suavă, şi atât de senină, Când culc privirea pe-a chipului grădină. Te vrăjesc adesea cu vorba rostită alene, Până-ţi închizi leneş a visului gene. Te aflu atât de uşor după gust şi miros, Când mâna mea caldă te caută sfios. Te recunosc spontan în lumină şi culoare, Când calci, plutind lin, a grădinii covoare. …Şi-n ultima vreme te regăsesc în tristă absenţă, Printre oameni de rând, o stranie prezenţă.Două iubiri
Iubirea mea e cu privirea în jos, Căutând gestul simplu şi glasul duios, Vorba alene, ce-aleargă grăbit spre voi, Cei smeriţi şi-ncovoiaţi de grele nevoi. Căci nu caut vorba măririi deşarte, Ce azi ne goneşte atât de departe. Iar iubirea ta priveşte undeva în sus, Caută nestemate ce-n lumea asta nu-s; Himere desprinse din lumea de poveşti, Dusă pe gânduri la fapte nefireşti. Unealtă prea docilă a celuia viclean, Sfânt numai în cuvinte, în viaţă doar mirean. Iar eu, desfrânatul, cu sufletul de dor, Mai caut încă lumina din Muntele Tabor.Dalbi ghiocei
În anii copilăriei mele, anii cei merei, Era o lume plină de gingaşi ghiocei; Prin foşnetul pădurii şi prin frunza udă, Ştiam că paşii mei atât de vesel zburdă. Privirea se-mbăta de câmpu-acela alb, Când mângâiam firavul, clopoţelul dalb. Şi mă privea şi el smerit, şi-aşa plecat, Desigur, lecţia vieţii tot el m-a învăţat. Mi-ai modelat simţirea, o, ghiocel curat! Ce s-a ales de mine, de-n lume am plecat? Renaşte-n mine, sfânt, copilul de-altădat’- Parfum de ghiocei cu lacrimi reci udat.Vis trist
Am visat că mă aflam la închisoare, Nu aveam nici hrană şi nici soare; Lacrimi reci pe faţă m-au scăldat, Căci plângeam rostind: Hristos a înviat! Ştiam că pentru noi El s-a jertfit, Dar omul nou pe lume tot nu a venit; Se bucură doar cei avuţi şi-nfumuraţi, Şi plâng cei care-n lume-au fost uitaţi. Se-aşteaptă clipa-n care va să vie, Dar, oare, ce-mi poate aduce mie? Când zăvorât în fiinţa mea mă zbat, Iubind pe semeni şi mereu crucificat.Gând fugar
Mi-ai cerut să-mi scot din cap prostia, Să nu ascult ce-mi spune tainic poezia; Să citesc ziarul, bârfind, cu lejeritate, Să meditez la viaţa-mi cea plină de păcate. Iar eu te-aştept diseară pe-aleea gândului frumos; Să nu lipseşti, refuzu-i zadarnic, de prisos. Căci m-a cuprins, tiranic, de tine-un mare dor, Să ne plimbăm tăcuţi prin Parcul Rozelor. Şi-atâta verde-i prin raiştea din jur, Sub soarele ce mă priveşte atât de blând şi pur… Tu eşti departe, rece, străină şi puţin …bizară, Nu vezi iubirea ce tainic şi candid mă-mpresoară ?Simple întrebări
Unde-i, oare, iubire-aproapelui? Unde-s prietenii slăbănogului? Cei ce pe braţe l-au adus, Spre mântuire-n faţa lui Iisus. Unde-i iubirea care ne unea? Unde-i privirea ce mă dezmierda? Şi-mi promitea, de toate mai presus, O mântuire-n faţa lui Iisus. Toate s-au dus în lumea de poveşti, Nici tu aceeaşi nu mai eşti… M-ai răstignit pe cruce, m-ai vândut, Pe cel viclean prieten l-ai avut. Şi-acum mă lasă-n rostul meu, Să ridic laudă lui Dumnezeu; Să plâng amar visul pierdut, Să rătăcesc prin lume abătut…Smeritul
Să credeţi c-a-ntrecut măsura, Când se zburleşte, pocitura! Nu-ţi cântă numai din amvon, Cu glas turbat, de bariton, Ci e şi … harnic gospodar, Cu-apucături de pădurar, Ce fură lemne-n ziua mare, Precum un hoţ de buzunare. Şi-acum mai e şi mare …găinar, Să-şi facă … bani de buzunar, Mergând pe căile înguste, Doar prin protecţie de fuste; Umblând spre Valea Dragostei, Cu hâde, nebunatice femei. Cu vocea lui ca de cocoş, Vă-mproaşcă numai cu reproş; Se ploconeşte, face reverenţe, Sfidător, cu-al frazelor cadenţe. Ar fi mai bun la operă, tenor, În postura dirijorului de cor; Căci fraza lui e fadă, fără rost, Şi lungă, precum zilele de post. Vulpoi bătrân, pleşuv şi crăcănat, Cu viaţa-i plină de hulă, şi păcat.Elegia boschetarului
Omule, tu, care zilnic treci, Pe ale vieţii trudnice poteci! Opreşte-te o clipă, dă bineţe, Pentru făptura plină de tristeţe, Ce zace-n drum, fără speranţă, Privită cu dispreţ şi aroganţă. Îl vede fiecare dintre noi, Cotrobăind prin lada de gunoi, Dormind infect în sala de-aşteptare, Duhnind abject, sărmana arătare; Ghemuit pe traista lui cu zdrențe, Pentru edili, netrebnice prezențe. L-am întâlnit pe băncile din parc Şi mă privea cu ochi de vârcolac; Cu barba lui căruntă şi-ncâlcită, Şi căutătura tristă, rece, rătăcită; Îmbrobodit în mucede sutane, Şi hărţuit de crudele cătane… Nu ştii, ca mâine poţi fi-n locul lui – Un boschetar uitat … şi-al nimănui.Cântecul izvorului
Vă rog , nu tulburaţi izvorul Din care se alină dorul, Căci din vechime ni-este dat, De Domnul binecuvântat; S-alunge setea de păcate, Venite din străinătate. L-am curăţat, l-am văruit, Cu verde brad l-am prejmuit Şi i-am brodat cununi de flori, Din roua poleită-n zori; I-am pus şi-o cană de băut, Pentru drumeţul abătut; Şi-o bancă de hodihnă-am pus, Pentru drumeţ pe gânduri dus; Ca să admire cine-o trece Nuferii dalbi pe unda-i rece. Şi prea sunt mulţi care doresc, Să tulbure ce-i românesc, Să tulbure ce-i drag şi sfânt – Izvor de lacrimi şi de cânt.
