Caiet literar 17-2009
|
|||
Cântecul izvorului
Vă rog , nu tulburaţi izvorul Din care se alină dorul, Căci din vechime ni-este dat, De Domnul binecuvântat; S-alunge setea de păcate, Venite din străinătate. L-am curăţat, l-am văruit, Cu verde brad l-am prejmuit Şi i-am brodat cununi de flori, Din roua poleită-n zori; I-am pus şi-o cană de băut, Pentru drumeţul abătut; Şi-o bancă de hodihnă-am pus, Pentru drumeţ pe gânduri dus; Ca să admire cine-o trece Nuferii dalbi pe unda-i rece. Căci prea sunt mulţi care doresc, Să tulbure ce-i românesc, Să tulbure ce-i drag şi sfânt – Izvor de lacrimi şi de cânt.Prof. Pogan Mihai
Limbajul argotic
din mediul detenţiei (I)
Lumea deţinuţilor reprezintă o comunitate marginală, o lume pestriţă care conţine poveşti reale din viaţa unor oameni încarceraţi. Aceasta este o lume interzisă în care timpul nu trece repede sau greu, el doar trece; o lume în care sistemul şchiopătând anevoios încearcă, dar fără succes, să regleze cu meticulozitatea unui ceasornic timpul celor aflaţi în puşcării. Lumea celor dinăuntru este adesea privită cu suspiciune de către cei de afară, societatea de azi.
Indiferent de societate, cel care a comis un act prin care a tulburat ordinea socială, prin care a încălcat sistemul de norme şi valori socialmente recunoscute ca fiind valabile, trebuie să primească o pedeapsă care să reprezinte un exemplu pentru cei din jur.
Comportamentul delincvent poate fi tradus ca o funcţie cu multiple variabile: familie, şcoală, grup de prieteni, etnie, religie, subcultura de grup, şomaj. Toate aceste variabile influenţează puternic factorul principal care stă la baza alegerii viitoarei traiectorii sociale – Educaţia! În urma unui studiu realizat într-un Penitenciar de Maximă Siguranţă am constatat că cea mai mare parte a delincvenţilor au ca trăsături educaţionale: analfabetismul sau situaţie şcolară sub nivel minim; lipsă de calificare profesională; familii dezmembrate; grup social cu o profundă istorie infracţională
Pop Octavian declară în lucrarea sa Mediul Penitenciar şi implicaţiile acestuia asupra personalităţii condamnatului că omul nu se naşte delincvent, el este educat în direcţia unei vieţi corecte, oneste şi cu respectarea legilor sau în direcţia uneia dintre bolile umanităţii – delincvenţa. Limba folosită de către infractori este una ermetică. Acest ermetism este principala caracteristică a oricărui limbaj argotic. După cum afirmau Toma Ion, Popescu Florin şi Silvestru Elena, argoul a trezit interesul lingviştilor europeni încă din Renaştere, dar un rol esenţial în impunerea lui ca obiect de studiu al lingvisticii l-a avut compatriotul nostru Lazăr Şăineanu prin lucrările sale consacrate vechiului argou francez al răufăcătorilor şi argoului parizian din secolul trecut. În limba română, pentru desemnarea argoului, s-au utilizat diverse formule: dialectul puşcăriaşilor şi al cartoforilor de cafenele, jargonul arestaţilor, limba cârâitorilor sau limba şmecherească.
În perioada interbelică se impune termenul de argou (împrumutat din franceză), folosit iniţial sub formă neadaptată argot (c.f. argot-ului şcolarilor). În paralel, circulă şi alte formule pitoreşti, precum, „limbajul şmecherilor”, „limbajul mahalalelor”, iar în epoca actuală – „miştocărească” sau „limbajul infractorilor”.
Profesorii Toma Ion, Popescu Florin şi Silvestru Elena susţin în Cursul general de limba română că argourile sunt termenii transformaţi semantic sau formal, de anumite colectivităţi închise cu intenţia de a nu fi înţeleşi de restul vorbitorilor. Lexicul adoptat este opac pentru vorbitorul comun, dar transparent pentru cei iniţiaţi. Termenii care compun argoul pot fi arhaisme părăsite de limba literară, neologisme nesocializate sau socializate în altă formă (sau sens) în limba generală, împrumuturi din limbajul rromilor şi mai ales, figurile de stil de un gen aparte, care evidenţiază spiritul primitiv, grosier al utilizării lor. Termenii denumesc referenţii care compun lumea intimă a acestei categorii sociale. Fiecare dintre referenţii respectivi au mai multe nume, ceea ce constituie un atu în plus pentru siguranţa codului. De exemplu:
Infractorul – hoţul este denumit cu nuanţe vizând:
- domeniul de specializare;
- vechimea în meserie;
- anii de puşcărie.
Infractorul – abţibild, angrosist, bobiţă, bobocel, calif, carete, circar, ciupitor, cocor, coţcar, decan, diurnist, ilegalist. Poliţistul este denumit: balaban, cloncan, coroi, curcan, daraban, erete, gabor, gonitor, ienicer, îngeraş. Puşcăria este denumită: academie, acioală, bortă, bordei, colegiu, colivie, cuşcă, gherlă, incubator.
Argourile sunt cel mai bine definite grupuri lingvistice de acest tip şi caracterizează, în primul rând, mediile interlope ale infractorilor. Aceştia, din dorinţa de a nu fi înţeleşi de virtualele victime sau de urmăritori (poliţişti) au recurs la lexicul opac. Conform Dicţionarului de Ştiinţe ale Limbii, argoul este limbajul codificat, desluşit doar de iniţiaţi, fiind întrebuinţat de grupurile închise, care se opun convenienţelor, grupuri care vor să se diferenţieze de alţi vorbitori.
Argoul utilizează un lexic specializat şi structuri sintactice specifice, prin care se asigură circuitul închis. Vocabularul caracteristic al argoului este foarte schimbător, tocmai pentru a face dificilă decodarea de către alţi vorbitori. Cuvintele de bază, fonetica şi morfosintaxa sunt ale limbii pe care o dublează. Argoul se foloseşte mai mult oral.
Delincvenţii întrebuinţează limbajul argotic pentru a-şi marca apartenenţa la grup, pentru a se ascunde de cei de afară şi totodată din dorinţa de a-şi construi o identitate mai bună. În opinia lui Astaloş George comunicarea argotică izbucneşte spontan, afirmându-se dintr-o necesitate imperativă de apărare, de avertizare, de diversiune sau de divertisment. Practica argoului este una dintre cele mai subtile modalităţi de a dimensiona reflexul nesupunerii, dorinţa de a se apropia de vorbirea paralelă, de a o aprofunda şi a o practica, fiind un act nemărturisit de revoltă.
Argoul nu este o limbă maternă unică, ci un cod suplimentar şi alternativ, utilizat de preferinţă între argotizanţi, care sunt conştienţi de caracterul său coeziv, diferenţiator şi chiar secret. Argoul era respins pentru că folosirea lui aparţinea grupurilor deopotrivă periculoase ale plebei şi ale elitei; viziunea utopică a dispariţiei grupurilor marginale aşeza argoul în categoria resturilor burgheze transmise numai prin canalul insuficient ideologizat al familiei.
Întrebuinţarea elementelor argotice de către cei care sunt certaţi cu legea are şi o justificare practică: constituirea unui limbaj cifrat care să nu poată fi decodificat decât de cercul foarte restrâns al categoriei. Termenii denumesc acţiuni violente, atitudini dure, activităţi antisociale, instituţii specifice funcţiei coercitive a statului:
Exemple de cuvinte argotice tipice infractorilor:
- Are multe boabe – păcate, capete de acuzare
- Copoi, curcan, sticlete – poliţist
- A face pârnaie, a sta la mitica, pension, universitate, la gherlă – la închisoare
- A cafti, a mangli, mangleală – a fura
- A şparli – a fugi.
Prin circulaţie, mare parte din aceşti termeni şi-au pierdut caracterul închis al semnificaţiei lor păstrând doar funcţia persiflatoare şi dezvoltând prin planul lor semantic o duritate de limbaj, expresie a unei violenţe comportamentale. Va urma !
Prof. Stan Daniela
Grup Şcolar „Ion Creangă”, Curtici
Bacalaureat 2009
Pentru pregătirea elevilor în vederea susţinerii examenului de bacalaureat am formulat subiecte de teză impuse de actuala programă. La început am pus accent pe primele două puncte de la proba scrisă, respectiv, textul la prima vedere şi eseul argumentativ, urmând ca în semestrul al doilea să insistăm mai mult asupra eseului structurat de la punctul trei al lucrării scrise. De aceea am inclus în paginile „Caietului literar” câteva din lucrările elevilor mei. Nu vă rămâne decât să le citiţi şi să le valorificaţi la examenul care vă aşteaptă, ca posibile abordări. Succes la examen !
I. Citiţi cu atenţie textul şi răspundeţi corespunzător cerinţelor de mai jos:
„Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud Se spune că strămoşii care au murit fără de vreme
cum se izbesc de geamuri razele de lună. cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
O, cine ştie – suflete-n ce piept îţi vei cânta cu soare viu în patimi,
şi tu odată peste veacuri vin,
pe coarde dulci de linişte, vin să-şi trăiască mai departe
pe harfă bucurie de viaţă? Cine ştie? în noi
Cine ştie? viaţa netrăită.”
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună. Lucian Blaga, Linişte
În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor
ce nu-i al meu.
1.Stabiliţi tema şi ideea poeziei;
2.Identificaţi motivul central al poeziei şi-i descifraţi semnificaţiile;
3.Definiţi metafora revelatorie pe baza unui exemplu adecvat din text;
4.Comentaţi rolul interogaţiilor retorice din text.
II. Scrieţi un eseu argumentativ de minim o pagină pentru a comenta următorul citat:
„Să nu crezi că eşti lipsit de entuziasm şi nu munceşti pentru că ai descoperit că viaţa nu are nici un înţeles! Mai curând ai ajuns la convingerea că viaţa-i fără rost fiindcă eşti slab şi fără de avânt!”
Lucian Blaga
1. Răspunsul la primul item este unul esenţial pentru înţelegerea acestui text poetic, mai ales dacă ţinem cont de felul cum se defineşte tema operei literare – aspectul general despre care vorbeşte poetul în creaţia sa. Din lectura poeziei mi-am dat seama că meditaţia poetică se referă aici la condiţia poetului. Felul original de tratare a temei conturează ideea poetică, acea atitudine contemplativ-meditativă a poetului, cu note expresioniste precum raportarea la absolut, neliniştea creatoare, exuberanţa şi vitalismul poetului exprimând acea „bucurie de viaţă” chiar la începutul poeziei. În opinia mea, meditaţia acestei poezii se mai referă şi la relaţia dintre terestru şi cosmic. Aici apar şi elemente cosmice: „razele de lună” şi elemente terestre „geamuri”. Ideea poeziei se referă, aşadar, la poetul care încearcă să-şi depăşească condiţia umană, aspirând spre valorile eterne, ale „străbunilor” care trăiesc necontenit în sufletul nostru.
2. Cred că o asemenea perspectivă lirică se regăseşte şi în motivul central care apare în această poezie, cel prezent în titlul poeziei, şi anume, motivul „liniştii”. În primele două strofe acest motiv are semnificaţia de a aduce în sufletul poetului tocmai „dorinţa de viaţă”, de cunoaştere peste veacuri care se revarsă în sufletul lui prin „dorul sugrumat” (apropo la conceptul filozofic de „cezură transcendentală”). În a doua strofă motivul „liniştii” aduce în sufletul poetului dorul după vremurile străvechi: „strămoşii care au murit fără de vreme” şi care vor trăi în sufletul cititorului prin poet. L-am putea asemăna cu ceea ce se numeşte „cultul strămoşilor” ca o garanţie a perenităţii fiinţei umane sau ca expresie a „mitului eternei reîntoarceri”, cum ar zice M. Eliade, cu sensuri purificatoare.
3. În opera lui Blaga o mare importanţă o are metafora, care după părerea acestuia este de două feluri: plasticizantă – pentru sensibilizarea „realului” – şi revelatorie – cu o parte cunoscută şi una necunoscută (de mister). Eu cred că cel mai adecvat exemplu de metaforă revelatorie din text este: „harfă de întuneric”. Această metaforă conţine cele două părţi:
– una cunoscută: „harfă” – care este un instrument muzical cu coarde – simbol al cunoaşterii sensibile, cu sugestii muzicale;
– una necunoscută: „întuneric” – care simbolizează necunoscutul, o parte de „mister” din existenţa lumii.
4.În acest text avem următoarea interjecţie retorică „cine ştie?”, care nu întâmplător se repetă „sporind” meditaţia poetică şi relatând în acelaşi timp dorinţa poetului de cunoaştere, aspiraţia spre absolut în spirit expresionist. Aceeaşi interogaţie retorică mă duce cu gândul la implicarea „cititorului” în această tulburătoare meditaţie poetică.
II. Pentru realizarea eseului argumentativ, la început aş arăta că poetul Lucian Blaga abordează în acest fragment de citat o mare problemă de ordin psihologic, şi anume, sensul vieţii. Acest mare adevăr confirmat de L. Blaga este potrivit mai ales pentru noi tinerii, care urmează să „intrăm cu adevărat in viaţă”. Pentru că după această vârsta (a majoratului), în care fiecare este pe cont propriu, orice om, uneori, este lipsit de entuziasm şi viaţa i se pare fără sens.
De multe ori în viaţă ni se pare că unele lucruri sunt de neînţeles, mai ales în această societate contemporană, care este foarte dură cu oamenii, mai ales cu cei neiniţiaţi, tinerii. După cum reiese şi din citat, Lucian Blaga ne spune că pentru a ajunge să descoperi că „viaţa nu are nici un înţeles” este o dovadă a faptului că eşti lipsit de entuziasm în orice faci şi nu trebuie să te resemnezi, ci mai degrabă „să vezi că eşti slab şi fără de avânt” şi să-ţi schimbi atitudinea. Tocmai acest lucru vrea să-l evidenţieze Blaga prin această afirmaţie din citat.
De multe ori mi s-a întâmplat şi mie în viaţa personală să am această atitudine de resemnare, să cred că sunt slab. Dar din această stare de lamentare nu poţi ieşi decât dacă găseşti un rost, „un înţeles” în muncă, în ceea ce faci.
În viaţă resemnarea este echivalentă cu eşecul şi de aceea nu trebuie să te crezi slab si neputincios, şi mai degrabă să crezi in propriile puteri, pentru că prin aceasta vei ajunge la reuşită.
Din citat mai putem observa că o altă „calitate” sau mai bine spus caracteristică a omului resemnat cu propria soartă este lipsa de avânt sau lipsa de curaj. Toată lumea spune că pentru a reuşi în viaţă este nevoie de curaj, de puterea de a-ţi susţine ideile şi de a le prezenta şi celorlalţi. În acest sens pot da două exemple, două tipuri de oameni: unul care munceşte, face acest lucru din plăcere, pentru că a descoperit că la aceasta este de folos (orice meserie) – acest om a găsit adevăratul sens al vieţii; iar un exemplu negativ ar fi al unui om care dacă se izbeşte de un refuz sau de o nereuşită undeva se resemnează şi spune că pentru el viaţa nu mai are nici un rost – acest om nu a descoperit adevăratul sens al vieţii.
În concluzie, eu cred că un om care vrea să fie fericit (şi cine nu doreşte acest lucru?) şi care vrea ceva cu adevărat de la această viaţă (care este la alţii uneori aşa de scurtă) trebuie să găsească un sens în ceea ce face, în munca lui şi să o facă cu entuziasm, pentru ca să nu fie o victimă a resemnării în viaţă, cum mulţi sunt de altfel.
Rusu Paul – cl. a XII-a C
Enunţ: Pe baza cunoştinţelor acumulate, comentaţi versurile de mai jos, stabilind cinci cerinţe semnificative şi răspunzând corespunzător:
„Pribeag în şes, în munte şi pe ape, Din vitejii şi biruinţi trecute
Nu ştiu să fug din marele ocol. Am câştigat puterea, ce-a rămas:
Pe cât nainte locul mi-e mai gol, Nu mai străbat destinul meu la pas
Pe-atât hotarul lui mi-e mai aproape – Ci furtunos de-acum, şi iute.
Piscul sfârşeşte-n locul unde-ncepe. Nu lua în seamă cântecele grele
Marea mă-nchide, lutul m-a oprit. Cu care turbur liniştea de-apoi.
Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi
Şi n-am scăpat din zarea marei stepe.
Sunt prins din patru laturi deodată Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele.
Şi-oricât m-aş măguli biruitor,
Cunosc ce răni şi-anume unde dor T. Arghezi, Psalm
Şi suferinţa mi-e necăutată.
1)identificaţi şi explicaţi tema şi ideea poeziei.
Eu consider că tema poeziei se referă în deosebi la condiţia poetului, deoarece în toate versurile poeziei este exprimat eul liric în mod direct: „Nu ştiu să fug din marele ocol / Pe cât ‘nainte locul mi-e mai gol” i. Mai precizez că tema poeziei este condiţia poetului deoarece întreaga poezie exprimă sentimentele sale în mod direct, făcând referire atât la trecutul poetului cât şi la prezentul său: „Nu mai străbat destinul meu la pas / Ci furtunos de-acum, şi iute”. În sprijinul acestei afirmaţii intervine eul liric prezent prin verbul ‘străbat’ la formă negativă, modul indicativ, timpul prezent, persoana, singular.
Ideea poeziei poate constitui atitudinea poetului în faţa divinităţii, dar şi a vieţii, printr-o meditaţie în care observ reproşul adus divinităţii şi răzvrătirea poetului : „Şi suferinţa mea necăutată” ; dar şi ideea de efemeritate a vieţii, cu presentimentul morţii: „Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele”.
2) Comentează stilistic versuri la alegere.
Doresc să exprim atitudinea poetului faţă de divinitate prin prisma a două versuri din strofa a doua ce ilustrează răzvrătirea poetului, care se ştie că întotdeauna a oscilat între „credinţă şi tăgadă”. Versurile sunt : „Nu mai străbat destinul meu la pas, / Ci furtunos de-acum, şi iute”. Versurile prezintă o metaforă care sugerează modul de abordare al destinului, poetul renunţând să-şi lase destinul său în mâna divinităţii şi hotărând să îşi „ia viaţa în mâini” deoarece „a câştigat puterea” – acest vers ilustrând tot o formă de răzvrătire. De asemenea, observ şi atitudinea de reproş a poetului în versul „Şi suferinţa mea necăutată”, care, consider eu, se referă la faptul că divinitatea nu l-a „căutat” să-i aline suferinţa, ilustrând motivul « deus otiosus » – un dumnezeu care se ascunde şi căruia nu ii pasă de poet. Poezia reprezintă o destăinuire a poetului la modul cel mai sincer, în care îşi exprimă slăbiciunile : „Nu ştiu să fug din marele ocol”, dar şi atuurile: „Am câştigat puterea…”, configurând o expresie poetică modernă, cu toate că tema este una tradiţională, ceva specific lui Arghezi.
3)Explicaţi semnificaţia ultimului vers al poeziei.
Doresc să explic ultimul vers al poeziei „Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele” ce ne duce cu gândul la presentimentul morţii, gând ce este susţinut de metafora personificată din acest vers. După cum am spus, întreaga poezie este o destăinuire, ca o spovedanie, în aşteptarea morţii, când poetul spune divinităţii nemulţumirile sale, făcând referire atât la trecut cât şi la prezent: „Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi”, zice chiar poetul. Consider că acest ultim vers concretizează întreaga poezie, explicând atitudinea eului liric.
4)Stabiliţi compoziţia poeziei, având în vedere momentele lirice. Eu consider că putem identifica următoarele momente lirice:
- 1. atitudinea melancolică în faţa „rănilor” din trecut, reproşul adus divinităţii.
- 2. atitudinea schimbată a poetului – evocarea „biruinţelor” care duce la răzvrătirea poetului: „Ci furtunos…”, „Cu care tulbur…”.
- 3. presentimentul morţii cu o uşoară tentă melancolică, aşa cum arată ultimul vers: Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele
5)Identificaţi mărcile lexico-gramaticale pentru eul liric.
Eul liric apare în toată poezia: exprimat prin verbe la indicativ, prezent pers. I singular şi plural: nu ştiu, am alergat, am câştigat, etc; exprimat prin pronume personale posesive : meu, mele. Toate acestea exprimă atitudinea poetului la început melancolică, mai apoi răzvrătită, patetică, ca la sfârşit, în faţa morţii să se tempereze, atingând punctul culminant în strofa a doua.
6)Stabiliţi semnificaţia a două motive.
Eu ştiu că motivele poetice ajută la exprimarea meditaţiei lirice referitoare la relaţia poet-divinitate. M-am oprit mai ales asupra acelora care exprimă presentimentul morţii : „hotarul – cu referire la lumea de dincolo, trecerea spre celălalt tărâm şi „lutul”, liniştea de apoi, mormântul, moartea. Sonorităţile sumbre ale cuvintelor mă duce cu gândul la simbolism.
Stan Patricia – cl. a XII-a C
1.Definiţi psalmul pe baza acestor versuri.
Psalmul este o creaţie de natură religioasă cu caracter imnic în care se înalţă cântece de slavă divinităţii. Păstrând atitudinea de preamărire, Arghezi conferă psalmului un caracter filosofic,oscilând în aspiraţia sa spre Dumnezeu între credinţă şi tăgadă. Faptul că Arghezi a trăit cinci ani în ipostaza unui călugăr la mănăstirea Cernica explică cunoaşterea în profunzime a acestui tip de poezie religioasă.
2.Identifică tema şi ideea poeziei
Eu cred că tema acestei poezii se referă la condiţia poetului. Acest psalm e psalmul călătorului-prizioner în universul închis. „Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit / Şi n-am scăpat din zarea marei stepe”. Psalm al maturităţii melancolice, al revizuirii şi al cunoaşterii de sine.
3.Conturaţi viziunea poetică asupra lumii
Psalmistul construieşte o poetică a disperării omului închis între patru zări, într-un „ocol” din care nu mai poate să scape: „Pribeag în şes,în munte şi pe ape, / Nu ştiu să fug din marele ocol / Pe cât nainte locul mi-e mai gol, / Pe atât hotarul lui mi-i mai aproape”.Este ipostaza unei fiinţe disperate, incapabilă să primească puterea divină, el o simţea, pentru a se elibera dintr-un tărâm închis, lipsit de perspectivă. Căutătorul de absolut devine un pribeag într-o închisoare greu observabilă constituită dintr-un spaţiu curbat în sine, circular, închis, de unde ieşirea este imposibilă. Timpul curge şi el unidimensional, doar dinspre trecut înspre viitor,fără a se putea naşte din sine însuşi.
4.Explică starea lirică a poetului
Psalmistul nu poate scăpa de temniţa vieţii rele, se simte prizioner în realitatea obişnuită, căreia nu-i găseşte puncte de ieşire; „Sunt prins din patru laturi deodată / Şi-oricât m-aş măguli biruitor / Cunosc ce răni şi-anume unde dor / Şi suferinţa mea necăutată”.În acest spaţiu oprimator, el a dobândit experienţa crudă a vieţii, cu ritmuri tot mai accelerate către întunecarea finală; „Din vitejii şi biruinţi trecute / Am câştigat puterea, ce-a rămas. / Nu mai străbat destinul meu la pas, / Ci furtunos de acum, şi iute ”.Roata temporală se învârte mai puternic pentru omul supus vitregiilor sorţii. Nici cântecele nu mai pot ascunde această stare de izolare, lipsa de speranţă, în final ruga sa către Dumnezeu aşezându-se sub semnul inutilităţii: „Nu lua în seamă cântecele grele / Cu care turbur liniştea de-apoi / Sunt leacuri vechi pentru dureri mai noi / Şi cântă moartea-n trâmbiţele mele”.
5.Explica folosirea celor trei „forme de relief”.
Lumea tridimensională este limitată, supusă unei legi restrictive, psalmistul pribeag, urmărind cele trei forme de relief, observă graniţe de care nu se mai poate trece, mereu întoarse către punctul de plecare: „Piscul săvârşeşte-n punctul unde-ncepe / Marea mă-nchide, lutul m-a oprit / Am alergat şi-n drum m-am răzvrătit / Şi n-am scăpat din zarea marei stepe”.Marea stepă este o metaforă a existenţei aplatizate, cu orizonturi incerte, închise, relevând deşertăciunea existenţei umane. Stepa înseamnă uscăciune, lipsa de viaţă: omul nefiind însufleţit de puterea divină, nu poate trece de limitele sale, nu poate aspira spre înălţime.
Oprea Loredana – cl. A XII-a C
Particularităţi ale comediei
în O scrisoare pierdută,
de I. L. Caragiale
În cele ce urmează voi încerca să evidenţiez câteva particularităţi ale comediei, făcând referire la opera studiată, O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale.
1)După cum bine ştim, comedia este specie a genului dramatic, în cazul nostru în proză, care stârneşte râsul prin surprinderea unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având totuşi un final fericit şi deseori un rol moralizator.
Prezenţa comicului este esenţială într-o comedie. Comicul constă într-un contrast dintre aparenţă şi esenţă şi tocmai acest contrast stârneşte râsul. În comedia noastră, comicul este foarte bine reprezentat, fiind de mai multe feluri: de situaţie, de caractere, de moravuri, de limbaj şi de nume. Toate acestea le voi prezenta în cele ce urmează. De asemenea, „O scrisoare pierdută” este concepută în aşa fel încât să poată fi interpretată pe scenă, Caragiale dând tot felul de indicaţii pentru o interpretare cât mai bună. Această comedie îmbină caracterul educativ cu cel estetic şi vizează imoralitatea societăţii din vremea respectivă şi nu numai.
2)*După ce am studiat în prealabil această operă, am putut-o încadra în categoria comediilor de moravuri, tocmai prin faptul că sunt satirizate unele defecte omeneşti. *Piesa prezintă aspecte din viaţa politică (lupta pentru putere în contextul alegerilor pentru Cameră) şi din viaţa de familie (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe) a unor reprezentanţi corupţi din politica românească, mai exact aspecte de moralitate din societate. După cum am mai spus, orice comedie este destinată reprezentării scenice; la fel şi comedia noastră. Acest lucru este dovedit de lista cu Persoanele de la începutul piesei şi de didascalii, care sunt singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Textul dramatic este structurat în patru acte alcătuite din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje. *Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului în desfăşurarea acţiunii. Acţiunea comediei noastre este plasată „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile. *La nivel compoziţional, Caragiale foloseşte tehnica „bulgărelui de zăpadă”, care constă în amplificarea/complicarea treptată a evenimentelor prin răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări şi amânări. În cazul nostru, povestea scrisorii care a fost pierdută şi găsită de mai multe ori până să ajungă la destinatar(Zoe Trahanache). *Limbajul este principala modalitate de individualizare a personajelor. Formele greşite ale cuvintelor, erorile de exprimare şi ticurile verbale, nu fac altceva decât să evidenţieze incultura şi trăsăturile psihologice ale personajelor comice. De exemplu, Pristanda, funcţionarul servil, aprobă mecanic afirmaţiile şefilor săi prin ticul verbal „curat” chiar şi în asociaţii incompatibile: „curat murdar”, (sistem)„curat constituţional”, etc. Lipsit de educaţie, el utilizează termeni populari şi neologisme pronunţate greşit precum: ”bampir”, ”catrindală”, ”scrofuloşi”, ”renumeraţie”, etc. Astfel, prin comicul de limbaj se face caracterizarea lui indirectă.
3)Conflictul dramatic constă în confruntarea pentru puterea politică a două forţe opuse: reprezentanţii partidului aflat la putere (prefectul Ştefan Tipătescu, Zaharia Trahanache-preşedintele grupării locale a partidului şi Zoe, soţia acestuia) şi gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu. Conflictul are la bază contrastul dintre ceea ce sunt şi ceea ce vor să pară personajele, între aparenţă şi esenţă. Voi încerca să prezint pe scurt acţiunea acestei comedii, făcând referire la trei momente relevante în operă. Totul se învârte în jurul unei scrisori de amor din partea lui Tipătescu adresată lui Zoe Trahanache. Pierderea acestei scrisori, constituie INTRIGA comediei. Scrisoarea ajunge pe mâna adversarului politic al acestora, Nae Caţavencu şi este obiectul unui şantaj. PUNCTUL CULMINANT îl constituie anunţarea unui alt candidat, Agamemnon Dandanache care întrece prostia şi lipsa de onestitate a candidaţilor locali. El este propulsat în politică din cauza unei poveşti asemănătoare: şi el găsise o scrisoare compromiţătoare. DEZNODĂMÂNTUL aduce rezolvarea conflictului iniţial pentru că Zoe reintră în posesia scrisorii iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. Dandanache câştigă alegerile în unanimitate şi totul se încheie cu o festivitate condusă de Caţavencu, unde adversarii se împacă.
4)Personajele din comedia noastră sunt personaje tip, având o dominantă de caracter şi un repertoriu fix de trăsături. Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura romană. Iată cateva personaje şi tipul pe care îl reprezintă: *Trahanache-tipul încornoratului, *Zoe-tipul cochetei şi al adulterinei, *Tipătescu-tipul primului amorez şi al donjuanului, *Caţavencu-tipul politic şi al demagogului, etc.
Am putea observa de asemenea că I.L.Caragiale are mai multe mijloace prin care îşi caracterizează personajele. *Unul dintre ele este monologul prin care personajele îşi exprimă direct gândurile (discursurile electorale Farfuridi-Caţavencu). *O altă modalitate de caracterizare este limbajul folosit. Ne putem da seama cu uşurinţă de nivelul de cultură al personajelor din această comedie din limbajul lor. De exemplu, Trahanache îşi trădează originea grecească stâlcind neologismele: soţietate şi prinţip şi pronunţând greşit neologisme din sfera politică: dipotat, docoment, endependent, etc. Are de asemanea şi un tic verbal care îi scoate din sărite de multe ori pe ceilalţi: ”Aveţi puţintică răbdare!”. Un alt exemplu este Dandanache a cărui vorbire este incoerentă, sâsâită. Cuvintele reprezentative ale lui sunt „neicuşorule, puicuşorule” şi interjecţia „pac!”. Replicile sale conţin abateri de la exprimarea corectă, de aceea discursul ţinut în faţa alegătorilor în finalul piesei este ininteligibil. Am putut observa şi o altă modalitate de caracterizare a personajelor şi anume comicul numelor proprii, prin care autorul sugerează dominanta de caracter, originea sau rolul personajului în desfăşurarea acţiunii. De exemplu, Trahanache provine din cuvântul „trahana”, o cocă moale şi uşor de modelat, ceea ce sugerează că personajul este uşor de modelat de „enterese”. Numele Dandanache vine de la „dandana” (boacănă,gafă), nume sugestiv pentru cel ce creează confuzii penibile. Numele Farfuridi şi Brânzovenescu au rezonanţe culinare şi sugerează prostia, etc. După părerea mea, I. Constantinescu a vrut să spună că I. L. Caragiale dă viaţă personajelor încât ni se pare că le putem întâlni chiar în viaţa de zi cu zi.
5)Mie, personal, îmi place foarte mult această comedie şi consider că avem multe de învăţat din ea. Eu sunt adepta comediilor şi îmi place să râd; cu atât mai mult cu cât ştiu că râd cu folos şi râsul meu poate să „îndrepte” unele moravuri greşite din societate; acesta era şi scopul lui Caragiale. Pot afirma şi eu că I. L. Caragiale este un scriitor mereu actual în operele sale deoarece, la fel ca şi contemporanii lui, pe care el i-a criticat, sunt şi contemporanii noştri, oamenii politici care acţionează mereu după principiul „Scopul scuză mijloacele” şi urmăresc menţinerea sau dobândirea unor funcţii politice şi a unui statul social nemeritat. Există şi excepţii însă majoritatea predomină.
Friş Florentina – cl. a XII-a C
Postul – un pas
spre mântuire
Postiţi? Arătaţi-o prin fapte. Veţi spune că nu trebuie să arăţi prin fapte ceea ce faci pentru mântuirea sufletului, că nu trebuie să ştie nimeni că posteşti pentru că ai fi considerat un făţarnic. Dar cum ar trebui să postim şi prin care fapte ar trebui să arătăm acest lucru?
Dacă vedeţi un sărac, aveţi milă faţă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi. ,,Nu numai gura voastră să postească, ci şi ochiul, şi urechea, şi picioarele, şi mâinile, şi toate mădularele trupului vostru”(Sfântul Ioan Gură de Aur). Mâinile voastre să postească rămânând curate de hrănire şi de lăcomie, picioarele, nealergând la teatrul de spectacole ieftine. Hrana ochilor este ceea ce ei văd, iar a posti pentru urechea voastră înseamnă a o astupa pentru a nu asculta vorbirile de rău: ,,Nu aplecaţi urechea voastră la vorbirile deşarte”- este scris.
Ce este postul? O posibilă definiţie dată postului îl descrie ca fiind o faptă de virtute, un exerciţiu de înfrânare a poftelor trupului, de întărire a voinţei, o faptă de pocăinţă, un mijloc de mântuire, dar în acelaşi timp este şi o faptă de cinstire adusă lui Dumnezeu. El este o jertfă, o renunţare de bună voie la ceva ce îţi este îngăduit izvorâtă din iubirea şi respectul faţă de Creator.
Ceea ce trebuie să verificăm, cu privire la post, este dacă am căpătat mai mult imbold, dacă ne-am îndreptat unele din nedesăvârşirile noastre, dacă ne-am spălat de greşeli.
Există un obicei răspândit în vremea postului mare, de a ne întreba unii pe alţii câte săptămâni am postit. Şi primim diferite răspunsuri: o săptămână, două, toate.
Dar unde este prisosirea dacă săvârşim postul cu mâinile goale de fapte bune? Când cineva îţi va zice: ,, Eu am ţinut tot postul’’, răspunde-i: ,, Eu aveam un duşman şi m-am împăcat cu el, obişnuiam să bârfesc şi m-am oprit, înjuram şi m-am lăsat’’.
Nu dobândim nimic cu postul, dacă numai îl săvârşim, fără să ne gândim la ceea ce presupune postul de fapt – înfrânare, fapte bune şi rugăciune. Dacă postul este pentru noi doar abţinere de la mâncare, odată ce au trecut cele patruzeci de zile, a trecut şi postul, însă dacă ne vom abţine de la păcat, postul acesta nu va înceta după ce a trecut celălalt. Ne va fi de folos necontenit şi înainte de Împărăţia Cerurilor, ne va aduce aici pe pământ bună răsplătire.
Tîrsală Laura-Adina – clasa a XII – a C
Dans de fulgi
Tol Anamaria – cl. a XII-a C
Didactica textului dramatic,
cu aplicaţii la Meşterul Manole, de Lucian Blaga
Moto: „O singură rugăciune am: Doamne, să nu mă laşi niciodată să fiu mulţumit de mine însumi!”
Pornim la elaborarea acestui referat prin câteva motivaţii teoretice ale abordării, incluzând şi definirea noţiunii de didactică, şi precizări la condiţia deosebită pe care o are teatrul în rândul artelor. După cum se ştie, didactica este o disciplină pedagogică ce studiază principiile şi metodele de învăţământ. (din gr. didaktikos şi fr. didactique,). Aşadar, pentru noi această noţiune va fi pusă în relaţie cu demersul teoretic, „învăţătura” care ne ajută să cunoaştem specificul unui text dramatic şi ce metode ar trebui să folosim pentru a-l preda la clasă. Nu întâmplător am ales această piesă de teatru, care se pretează mai bine la nivelul receptării ca „poetică” şi nu ca reprezentaţie, ca spectacol, pentru că aceasta este menirea dascălului: să-l înveţe pe elev cum să recepteze un text dramatic, ce particularităţi ale acestuia îl distinge în raport cu textul liric sau cu cel epic.
Ceea ce nu înseamnă că vom accepta ideea receptării textului dramatic doar ca „text”, pe linia demersului structuraliştilor sau pe linia altor „textologi”. Aceasta pentru că orice text trebuie raportat la un „context”, la momentul generării lui, pentru că altfel alunecăm pe panta formalistă a receptării textului, acordând o importanţă prea mare „receptorului”, cititorului, avizat sau neavizat, şi acordăm o importanţă prea redusă „autorului”, poetul şi dramaturgul L. Blaga, filozoful L. Blaga. De aceea, din „triada” autor-text-receptor am situa demersul nostru analitic pe secvenţa autor-text, ascultând şi de sfatul lui E. Simion care susţinea „întoarcerea autorului” ca metodă de cercetare a textului, fie el text liric, epic sau dramatic. Spun aceasta pentru că în programele şcolare se insistă, cred eu, prea mult pe ideea receptării „formale” a textului, prin acele indicaţii potrivit cărora profesorul trebuie să facă excepţie de „istoria” textului şi elevul să dea el o interpretare „textului la prima vedere”. Şi atunci ne mirăm sau facem haz de „perlele” care apar prin lucrările elevilor. Cum să înţelegi un text din teatrul lui Blaga, dacă nu ai câteva noţiuni despre gândirea filozofică a scriitorului, despre influenţele modernist-expresioniste ale acestuia, aceasta numai pentru că „tot ce mişcă” în lumea textului dramatic ţine de acest „context” şi aceasta chiar dacă E. Lovinescu ne vorbea despre „mutaţia valorilor estetice şi despre „spiritul veacului” ca determinante în receptarea textului literar.
De aceea, să-mi fie iertat faptul că mă voi uita şi la ce spunea, (Odihnească-se în pace!), distinsul profesor Eugen Todoran în lucrarea Lucian Blaga-Mitul poetic: „În formele istorice ale teatrului se menţine relaţia de structură arhaică implicată în cei doi termeni care, la vechii greci, îi defineau esenţa: drama sau acţiunea şi teėatron sau locul de unde se priveşte, ceea ce înseamnă că etimologia face din acţiune rădăcina dramei, iar teatrul presupune totdeauna spectacolul. În formele lui primitive, preartistice, spectacolul dramatic era un rit, cu funcţie magică, pentru spectatorul care participa el însuşi la acţiune, iar acţiunea dramatică era un mit, adică o invenţie de fapte, după o anumită succesiune ce ţine de logica internă a „misterului”. Mă ajută această perspectivă asupra teatrului lui Blaga pentru că ea insistă asupra celor două componente de bază ale textului dramatic: spectacolul şi „invenţia de fapte”, adică textul propriu-zis conceput de autor cu o intenţie clară: situarea receptorului cititor sau spectator) în zona de mister a creaţiei pe care Aristotel o numea catharsis (purificare). Nu putem face abstracţie de această determinantă în creaţia lui Blaga, pentru că altfel am aluneca pe panta formalismului în dezbaterea despre textul dramatic. Cititorul nu poate fi indiferent în momentul lecturii şi trebuie să perceapă textul la diferite nivele: meditaţia filozofică, idei creştine, valorificarea miturilor, implicaţiile lirice, influenţe expresioniste, toate alcătuind o sinteză superioară sub patronajul influenţelor din teatrul modern de esenţă expresionistă. Cititorul trebuie să aibă conştiinţa clară a unui text cu valori meditative profunde care-l solicită şi nu-l lasă pasiv, delimitând lumea textului de „orizontul de aşteptare” din mintea „lectorului”. Mai simplu spus, altfel va percepe textul cititorul avizat, elevul ce are măcar câteva noţiuni despre filozofia lui Blaga şi despre expresionisn, şi altfel un elev ce priveşte o reprezentare a unei secvenţe din piesă cu ajutorul elevilor-actori, chiar dacă ei provin de la „şcolile de popi” ce mai nou nu mai sunt preoţi, ci dascăli de prima mână. (Mai bine şi-ar vedea de cădelniţa lor). Desigur, m-a supărat o astfel de reprezentaţie într-o activitate metodică susţinută de la „centru” din care nu am înţeles mare lucru pentru că nu ieşea în evidenţă esenţa teatrului blagian: deschiderea spre zona de „mister” a existenţei prin situarea „receptorului” în zona de „dor” a spiritului românesc, prin acea configurare a „spaţiului mioritic” din adâncul sufletului românesc ce încearcă să treacă peste „cezura transcendentală” şi să dea expresie în creaţie a formelor esenţiale de existenţă, cuibărite undeva în „inconştientul” sufletului nostru şi care-şi aşteaptă intrarea în lumea artei. Gândurile acestea ale mele, convingerile mele, au o bază solidă, de aceea am ales ca moto mărturia lui Blaga, de aceea ţin cont şi de următoarea afirmaţie a lui Blaga, cel care spunea:
„Singura fiinţă pe care natura a creat-o nedesăvârşită în felul său pare a fi omul. Toate celelalte fiinţe, animale şi plante sunt desăvârşite. De aceea omul a creat istoria, pentru a se desăvârşi singur prin propriile puteri. De aceea animalele nu au istorie.” Omul creează istoria prin artă. O asemenea lume a artei este şi cea a teatrului, o lume mai degrabă suficientă sie înseşi şi care nu are nevoie de „reprezentare”, de spectacol. Din păcate „receptorul” contemporan preferă spectacolul şi ignoră esenţele – dar asta e o altă problemă „arzătoare” la ordinea zilei. Eu aş vrea să arăt în continuare ce convenţii presupune textul dramatic şi asta pornind de textul propriu-zis. Iată şi un citat în acest sens:
ACTUL ÎNTÂI
Cămara de lucru a Meşterului Manole. Multe, foarte multe lumânări aprinse pe masă, pe blidar, în fereastră. Pe masă e un chip mic de lemn a viitoarei biserici. Stareţul Bogumil, şezând în faţa mesei, priveşte drept înainte, din când în când clipeşte repede din ochi. Găman, figură ca din poveste, barba lungă împletită, haina de lână ca un cojoc, doarme într-un colţ, mişcându-se neliniştit în somn, când şi când scoate sunete ca un horcăit şi ca un suspin în acelaşi timp. Meşterul Manole, la masă, aplecat peste pergamente şi planuri mằsură chinuit şi frământat. Noapte, târziu.
Scena I
(Manole, Bogumil, Găman)
MANOLE
(Ducându-şi mâna deznădăjduit prin păr)
Ajută-mă, cuvioase, – altfel ! altfel ! – nu cu sfaturi mai presus de fire ! O, câte piedici şi împotriviri !
BOGUMIL
(fără a se mişca, cu voce monotonă, ca a unuia care-şi are un drum de la care nu se mai abate)
Nu mai măsura !
Lucian Blaga, Meşterul Manole
Încep comentarea acestui fragment făcând legătură cu ceea ce eu numesc „convenţiile” textului dramatic, adică „statutul special al dramaticului, acela de gen de graniţă (…) a cărui organizare discursivă se vede dublu codificată, atât de exigenţele artei cuvântului, cât şi de cele ale spectacolului teatral…” . Şi privind citatul, lucrurile sunt clare:
I. – Textul are caracter sincretic pentru că are referiri la derularea „spectacolului” prin indicaţiile scenice de care trebuie să ţină cont regizorul: „Cămara de lucru a Meşterului Manole …” şi referiri de profunzime adresate cititorului care trebuie să recepteze corect de la început condiţia creatorului implicat profund în actul creaţiei, prin acele „didascalii” – învăţături adresate cititorului referitoare la atitudinea concentrat-meditativă a lui Manole. Veţi spune, cum îl fac pe elev să perceapă acest mesaj. Simplu, printr-o sarcină de lucru, item de tipul: Explicaţi, pe baza cunoştinţelor dobândite, atitudinea, starea sufletească a lui Manole. Iar pentru identificarea aspectului „spectacular” se poate formula un alt item de tipul: Faceţi o legătură între aspectele decorului şi condiţia lui Manole. Aşteptăm identificarea aspectelor de decor precum: „un chip mic de lemn a viitoarei biserici”, lumânări, „pergamente şi planuri”, etc.
- II. - Cu toate indicaţiile acestea care ţin de „spectacol”, primordial ni se pare aspectul „poetic” al textului, ce se adresează mai degrabă unui cititor, decât unui spectator, aspect deja precizat de critica literară referitoare la cei doi mari dramaturgi ai noştri, de după Caragiale, Blaga şi Camil Petrescu. În special, teatrul lui Blaga „Călinescu îl vedea mai adecvat receptării ca literatură decât ca spectacol.” În sprijinul acestei afirmaţii vine chiar prima replică a lui Manole: – Ajută-mă, cuvioase, – altfel ! altfel ! – nu cu sfaturi mai presus de fire ! O, câte piedici şi împotriviri ! Cititorul va remarca în primul rând motivaţia profundă a „meşterului” , conştient de marea sa responsabilitate, de „piedici şi împotriviri”, de efervescenţa şi vitalismul artistului expresionist ce, printre altele, se raportează la absolut în actul creator – aşa spune un principiu al expresionismului regăsibil, aşadar, nu numai în poezia lui Blaga, ci şi în teatrul lui;
- III. - Din această primordialitate a textului rezultă ceea ce iarăşi s-a spus despre teatrul lui Blaga. Faptul că textul are implicaţii stilistice puternice, în măsura în care avem un lirism de profunzime susţinut de forţa expresivă a metaforei de tip revelatoriu, şi mai puţin prezentă este metafora plasticizantă. Ce pot fi acele „lumânări aprinse pe masă” dacă nu metafore ale spiritului însetat de cunoaştere întrupat de Manole. Şi în acest sens elevul va fi pus în situaţia de a recunoaşte această metaforă chiar în didascalia care nu mai e o simplă „indicaţie scenică” Formularea itemului e iarăşi la îndemâna oricui, adresat unui elev cât de cât avizat în ceea ce priveşte concepţia lui Blaga despre cele două feluri de metafore. Ar suna cam aşa itemul: Identificaţi în text o metaforă şi o explicaţi adecvat. (Va urma).
Bibliografie:
1. Eugen Todoran, Lucian Blaga – Mitul Poetic, Editura Facla, Timişoara, 1985;
2. Florica Bodiştean, Poetica genurilor literare, Editura Mirton, Timişoara, 2006;
3. George Călinescu, Principii de estetică, Editura Scrisul Românesc, craiova, 1972;
4. Lucian Blaga, Ceasornicul de nisip, Editura Dacia, Cluj, 1973;
5. Lucian Blaga, Despre conştiinţa filozofică, Editura Facla, Timişoara, 1974;
6. Lucian Blaga, Teatru. Proză autobiografică, Editura Albatros, Bucureşti, 1972.
Problemele adolescenţilor
Cei mai mulți dintre adolescenți au probleme cu părinții. Probleme care apar din cauza lipsei comunicării, ceea ce duce la certuri in familie. Adolescenţa este cuprinsă între 14-18 ani şi se manifestă individual, de aceea fiecare adolescent are un mod de gândire diferit dar se şi manifestă diferit. Adolescenţa este caracterizată prin dezvoltarea fizică dar şi psihică, la această vârstă începem să avem propriile păreri dar şi începem să luăm singuri unele decizii.
La vârsta adolescenţei apare şi sentimentul iubirii. Acel sentiment care te face să plutești, care te face să visezi. Odată cu sentimentul iubirii apare şi prima dragoste sau prima decepție în dragoste, care te-ar putea marca pe viață. Adolescenţa este şi vârsta întrebărilor, vârsta la care o mie de întrebări iți invadează mintea, întrebări la care singur, un adolescent nu pare să găsească răspunsuri.
Unii dintre adolescenți cred că știu tot ce trebuie să ştie despre viață, cred că lumea le stă la picioare, deşi vor fi dezamăgiţi să afle exact contrariul. Adolescenţa este vârsta la care înveţi să ai încredere în tine însuţi dar şi în prieteni, vârsta la care iți găseşti prieteni care rămân pentru totdeauna prietenii cei mai buni, dar şi prieteni falși, care te vorbesc pe la spate, care te fac să crezi că-ţi vor fi alături la bine şi la râu, dar când ai mai mare nevoie de ei iți întorc spatele. Odată cu apariția adolescenţei apare şi invidia, microbul care distruge orice prietenie care există între două persoane, de aceea apar şi aşa-zişii prieteni. Problemele care apar în viaţa acestora duc la retragerea adolescenților în anumite vicii, care în cele mai grave cazuri „ajută” la curmarea multor vieți.
Adolescenta este vârsta la care adolescenții îşi caută idoli, modele în viață, de aceea vedem pe la şcoală fete, băieţi îmbrăcați mai deosebit care vor să atragă atenția, însă mai târziu, la maturitate, vor descoperi că pentru a atrage atenţia nu trebuie să te îmbraci diferit de ceilalţi, ci să fi doar tu însuţi, pentru că fiecare persoană este diferită şi unică prin calităţile şi defectele lor.
Ajudianu Adriana – cl. a X-a D
Ce este iubirea ?
O întrebare des întâlnită între adolescenţi şi nu numai!
Mă numesc Lunga Andreea, sunt elevă la liceul din Sebiş, profil servicii, calificare: tehnician în activităţi economice, am 16 ani şi am avut ocazia pentru o zi să fiu reporter. Am ales o temă pe care o întâlnesc adesea în cercul meu de prieteni, în liceu şi în afara acestuia: IUBIREA…. Toată viaţa mea am auzit de ea, am citit despre ea, am visat la ea, am plâns după ea….dar niciodată n-am reuşit să-i dau o definiţie exactă, aşa că am început prin a încerca să aflu şi părerile celor din jurul meu. Primul ,,interviu” l-am luat bobocilor. Întrebarea mea a fost, desigur, Ce înseamnă iubirea pentru tine?
Raluca (14 ani) mi-a răspuns sincer: Eu nu am descoperit sentimentul acesta. Şi eu iubesc, dar în alt mod, îmi iubesc familia, amicii, animalele de companie…. tot ce e frumos, dar sentimentul care ,,se zvoneşte” că te face să simţi fluturaşi în stomac nu a ajuns şi la mine, aşa că vino peste câţiva ani, cu aceeaşi întrebare, şi cine ştie poate pe atunci răspunsul meu o să fie diferit …!??
Ghiţă (17 ani) mi-a răspuns fără nici o reţinere: Sentimentul acesta dulce m-a cuprins acum un an, la 16 ani. Pe atunci eram ca orice băiat de vârsta mea… Cred că ştie toata lumea ce înseamnă, dar ea m-a adus cu picioarele pe pământ, a fost mereu alături de mine, m-a sprijinit când am avut mai mare nevoie de ea şi nu m-a lăsat la râu şi datorită ei astăzi suntem tot împreună, ne iubim mai mult ca oricând. Pentru mine iubirea este un sentiment fără de care în viaţa mea ar predomina melancolia.
Florina (16ani) mi-a dat un răspuns foarte scurt: Iubesc, deci trăiesc! Am avut parte şi de răspunsul unei persoane care a trecut de ceva timp de adolescenţă… Numele acestei persoane v-a rămâne în anonimat. Răspunsul acesteia m-a impresionat. După un lung surâs am primit şi răspuns la întrebarea mea: Iubirea este un sentiment pe care nu ai cum să-l treci cu vederea, nu ai cum să nu ştii când iubeşti, pentru că ea te cuprinde din toate părţile şi nu ai cum să scapi de ea. Eu am iubit în tinereţe, am parcurs drumul vieţii iubind, m-am căsătorit din iubire, copiii noştri au înflorit din iubirea noastră, iar acum trăim unul pentru celălalt; iubirea e pretutindeni. Când iubeşti o persoană, trebuie să priveşti mai întâi în interiorul acesteia, iubirea nu înseamnă numai frumuseţe exterioară, ea include şi înţelegere, respect, încredere şi demnitate. Ca să ştim să iubim, trebuie să ştim cum să ne completăm reciproc.
Luând în considerare părerile celorlalţi, mi-am dat seama că: ,,Dragostea e ca atunci când stai pe cimentul moale: chiar dacă pleci, urmele-ţi rămân acolo !” Pentru unii, iubirea este un sentiment necunoscut, iar pentru alţii un mod de a trăii. Eu deocamdată n-am descoperit nobleţea acestui sentiment, iar pe voi vă las să-l descoperiți singuri…
S-aveţi parte numai de iubire. Rămâneţi cu bine !
Lunga Andreea – cl. a X-a D
